sâmbătă, 18 ianuarie 2014

166 de ani de la nașterea lui Slavici

O fi mult, o fi puțin? Raportat la eternitate este puțin, raportat la cât de repede este uitat un om după moartea sa este colosal! Eminescu, Creangă, Caragiale (chiar dacă iubesc nuvelele și drama țărănească, și nu pot evalua obiectiv comediile) și Slavici, cel care prin ”Moara cu noroc” a reconstituit din cuvinte patima devoratoare a omului pentru bani și a reușit să transfere un demon într-un om, vor exista mereu. Nu pot să nu mă plec în fața măiestriei lor pentru că prin opere sfidează trecerea ireversibilă a timpului. Ei sunt învingătorii geniali care nu s-au lăsat copleșiți de critici și de jigniri, care nu au renunțat pentru a avea liniște și nu s-au retras din câmpul literaturii române.
Căci dacă scrii o carte sau publici un rând apar în stoluri devoratorii. Cât scandal pentru lipsa unei virgule, în timp ce în operele altora nu există semne de punctuație, cât blam pentru utilizarea unei variante literare a unui cuvânt, de parcă nemuritorii ar fi scris cu DOOM-ul în față atunci...
Slavă Domnului că nu era DOOM-ul pe-atunci, altfel am fi găsit în romane: ”Am mâncat o icră” și ”Am cupărat trei hreni și un kilogram de cireși.”
Dar nu vreau să tulbur ceasul de sacră sărbătoare al literaturii române, doresc doar să spun că am momente în viață când simt nevoia să recitesc pagini întregi din Eminescu, Slavici, Rebeanu, Camil Petrescu și Cezar Petrescu pentru a găsi resursele de a nu rămâne îngenuncheată de încercările vieții. Iar când nu mă mai înțeleg cu mine îmi spun:
- Ai grijă să nu sfârșești ca Iorgovan!

Doamne, ce scriitori geniali am avut!