Omul alunecă încă de la naștere către moarte, la unii deplasarea este mai lentă, la alții fulgerătoare, după cât de lung este firul vieții. Cel mai mult mă impresionează copiii care se nasc bolnavi! Pentru ei nu există o clipă de izbăvire. Trupul lor este erodat din interior din momentul în care văd lumina zilei și, oricât ar fi de copii, conștientizează iminența morții. Ei își ratează copilăria independent de voința lor și rămân cu gustul amar al unei vieți chinuite pe acest pământ. Uneori trebuie să fie mai puternici decât părinții lor și să le promită că nu vor muri sau să le prezinte despărțirea în culori suportabile.
Viața și moartea sunt realități, demnitatea presupune să nu încerci să te sustragi, să treci peste aceste experiențe frumos, cu fruntea sus, fără îngenunchieri și lamentări!
Din dorința de a nu accepta moartea, oamenii au inventat izbăvire prin dragoste, dar îmi asum cinismul: prin perpetuarea speciei, în același timp cu viața vremelnică și chinuită, oamenii perpetuează moartea!
Între dragoste, viață și moarte rămân lucrurile utile realizate, mâna întinsă celor prăbușiți, paharul cu apă oferit celui însetat, vorba bună spusă cerșetorului marginalizat, tot binele făcut în acestă alunecare către neant!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu