Totul s-a întâmplat într-o vară fierbinte, în care imaginați-vă un om care trece printr-o mulțime de oameni și ia lovituri de pumni și de picioare de la fiecare, fie că-l cunosc, fie că nu, fie că au ceva de împărțit personal cu el, fie că nu. Cam așa eram eu în aceea perioadă. În loc să clachez, cum s-ar fi așteptat mulți, m-am gândit că nu mi-ar strica o schimbare și am făcut-o: m-am angajat într-o vacanță la ziarul „Național” prin concurs.
Da, mă exprimam cu ușurință în scris, dar nu știam cu ce se mănâncă presa, nici sa redactez un document sau să cum să mă informez înainte de a scrie un articol complex. Nu am interacționat direct niciodată, fiindcă era un șef discret, dar portretul moral i-l pot face cu ochii închiși oricând după calitatea ziarului de-atunci și după felul în care tolera sau aprecia fiecare angajat.
1) Sub conducerea lui ziarul avea pagină de curiozități, știri inedite, externe, economic și sport, iar știrile despre celebrități erau totdeauna la limita decenței. Eram mândră să lucrez la un asemenea ziar, cu toate că mi-a fost greu să fiu repartizată la externe mai întâi și la economic după aceea, domenii grele pentru un începător. Se pricepea foarte bine să selecteze subiectele și ne impunea să știm tot ceea ce se scrie în alte ziare ca să nu repetăm știrile. În fiecare birou era un televizor deschis pe știrile în engleză, iar noi eram formați să tragem cu ochiul să fim la curent cu noile evenimente.
Sunt sigură că era îndrăgostit de profesie fiindcă pleca ultimul din redacție și se informa tot timpul.
2) Am spus că tolera pe orice angajat și pot dezvolta ideea. Erau persoane care întârziau zilnic două-trei ore și deși știa acest lucru, nu intra în birouri să țipe la ele, nici nu le tăia din salarii. Se făcea că nu aude și nu vede. Nu influența patronul împotriva vreunui salariat.
3) Am făcut o greșeală regretabilă care a apărut în ziar, deși nu purta semnătura mea (era genul de știre la comun), dar nu m-a chemat în birou să mă certe sau să mă penalizeze pentru asta. Era vorba de o mare actriță englezoaică, iar eu i-am atribuit naționalitate franceză.
4) Când s-a realizat reorganizarea ziarului (la dorința patronului cred unele secții au fost desființate, iar oamenii redistribuiți), deși ar fi putut să mă dea afară fiind ultima angajată, m-a chemat și mi-a comunicat că voi lucra pentru economic. Numai atunci am vorbit față în față și i-am apreciat enorm gestul, deși în toamnă trebuia să mă întorc la școală. Sunt sigură că iubea oamenii în general, de aceea nu m-a dat afară, ci a găsit o soluție elegantă și pentru mine și era și un șef extrem de corect: m-a chemat înaintea chiulangiilor respectându-mi munca.
În redacție era o atmosferă de pace deplină, lucram în voie și de drag, neavând de redactat mai mult de 4-5 materiale. Ne-a oferit libertatea deplină. Oricând puteam lua pauza de masă, coborî să ne luăm o cafea, important era să terminăm materialele la timp. Ne rămânea timp pentru scris cărți, pentru orice lucru util am fi dorit. Colegele de redacție au avut răbdare cu mine și m-au învățat să mă descurc, de aceea și acum când trec cu microbuzul mă uit cu regret spre ferestrele birourilor unde am lucrat. Când am plecat, s-a rupt o parte din sufletul meu și a rămas acolo.
Acum voi vedea mereu doliu acolo unde până nu demult era denumirea ziarului.
De fapt ziarul s-a prăbușit cu plecarea lui, a marelui și înțelegătorului redactor-șef de la conducere.
Mi-ar fi plăcut să fiu un profesionist și un șef la fel de bun ca el, dar sunt recunoscătoare divinității că am avut onoarea să-l cunosc și să-mi fie șef.
Domnul Gheorghe Voicu a oferit tuturor lecții de profesionalism și de omenie. A evoluat impecabil pe pământ, tocmai de aceea drumul către ceruri nu poate fi altfel decât lin, linnnn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu