Să îndrăznesc să îmbrac toamna?

Mai întâi să o oblig să-și strângă părul în codițe, să-ți pună două fundițe roșii ca focul, uniforma, ghiozdanul în spate și să o trimit la școala, cum ne trimite ea pe noi...
-Hai, Toamnă grăbită și nemiloasă, la școală cu tine!
Aș putea la fel de bine să o înfășor în pătură de brumă și de nori, când frigul taie până la os, iar ploaia rece îngheață orice speranță de căldură, să o leg la cap ca pe o femeie bolnavă, când se amețește de atâta băutură ce curge din zare în zare. Bei parfumul gutuilor și te amețești, tragi mirosul de țuică proaspătă ce iese pe țeava de la cazan și te îmbeți...
Sau să-i croiesc rochie de mere coapte si struguri copți și să-i pun pe cap pălărie de frunze să fie originală la balul timpului.
Croială largă ca vântul să o valseze cu brațele sale vânjoase, iar straiele să se miște ritmic și să ne bucure privirile sau straie mulate prin care să i se ghicească feminitate.
Dar stau așa și mă gândesc că nu se cade să îndrăznesc să cred că voi putea vreodată să stilizez natura perfectă, când fur secretele frumuseții de la ea. Primii oameni și-au învelit trupul cu frunze. Despre ce vorbim? Cine pe cine îmbracă aici?
De fapt toamna este stilistul fiecăruia dintre noi. La tinerețe ne obligă să purtăm uniforma, mai târziu haine adecvate timpului friguros, iar când ne apropiem de toamna vieții ne pune cojoace peste cojoace în spate să nu murim de frig.