marți, 2 februarie 2016

Cât ne costă păstrarea aparențelor?



 Enorm. Uneori ne poate costa toată bruma de liniște care ne este dată de-a lungul vieții pentru că păstrarea aparențelor este sinonimă cu negarea realității, cu a te minți pe tine însăți. La un moment dat nici tu nu știi ce este real: ceea ce trăiești cu adevărat și-ți arde sufletul sau ceea ce pozezi pentru cei din exterior.
Am cunscut oameni care plângeau de supărați ce erau în hohote în casele lor, dar dădeau muzica la maxim să audă vecinii cât de fericiți sunt. Soți care se îmbrățișau public se băteau în parte între cei patru pereți ai lor, se jigneau și se umileau reciproc, dar se-ncăpățânau să mimeze Raiul, în timp ce experimentau Iadul...
Divorțule era pe rol, iar ei pozau în cuplul adamic.
Aparențele, măști ale perfecțiunii chinuite, ne fac mult rău. Nimeni nu spune că trebuie să lași să se vadă tot ceea ce simți și să exteriorizezi tot ceea ce gândești, dar când mistificarea adevărului devine o obișnuință, suferința devine cronică! Religia falsității naște falsitate la infinit, după cum somnul rațiunii naște monștri.
Mimând fericirea nu vom mai ști când și ce ne doare, ne pierdem încrederea în noi înșine, avem impresia că suntem supraoameni și nu admitem că a greși e omenește și a ierta dumnezeiește.
Aparențele obținute prin operații chirurgicale multiple determină efecte hidoase. Să-ți întinzi pliurile sufletului, să-ți întipărești un rictus pe chip, să pozezi în persoana perfectă care nu greșește, iată o viața transformată în supliciu, când ar putea decurge firesc!!!