sâmbătă, 5 august 2017

Călătoria de iertare




Moș Neculai zace pe pat de lemn, cu așternut de paie, iar aerul este irespirabil. Durerile îl fierb. Își dorește să fie iarnă, iar gerul să-i înghețe junghiurile, parcă-L bate Dumnezeu cu ciulini și cu urzici peste tot. Barba albă, podoaba lui de altădată, îi atârnă ca un blestem, iar în ea se încâlcesc bale și paie.
-Ohooo, oameni buni, acum sunt mai bine! Sunt mai bine, până acum scuipam jos, acum scuip pe mine...
Când îl apucă furia, îi vine să tragă de barbă să o zmulgă din rădăcină, dar mâinile, vreascuri pe jumătate putrezite, nu îl ascultă.
-Tinco, o cană cu apă rece, Tinco, că te omor!
Tinca îmbătrânită și slabă îi apropie cana de lut de buze. Se pregătește deja să o înjure și strânge pumnul să o lovească-n cap, dar femeia dispare cu apă cu tot.
-Tinco, am trăit cu șarpele-n casa mea! Mi-ai mâncat pâinea și ai dormit în patul meu, iar acum nu-mi dai o cana cu apă!
Moș Neculai fierbe în cuptorul morții. Un roi de muște a intrat în casă și l-a acoperit de viu. Îl ciupesc și-l bâzâie.
-Doamne, ce ai cu mine? De ce mă pedepsești așa de tare să nu  mă pot apăra de o muscă.
Gheara foamei s-a înfipt în stomacul bătrân. Setea, foamea, căldura, boala, muștele îl schinjuiesc pe rând.
-Tincoooo! Ai făcut mămăliga sau te stimulez cu-n băț pe spinare?  Pune repede apa la fiert, sare, mălai și să-mi fierbi un oușor moale! Să nu îndrăznești să mănânci înainte să mă servești pe mine, că te omor,auzi tu?
Tinca slabă, bătrână, cocoșată aleargă prin casă. Miroase a răscopt. Aburii mămăligii se ridică spre cerul gurii lui Moș Neculai. Bucata de aur comestibil se răsfață în strachina de lut, iar alături, oul moale curățit și o bucată de brânză.
-Tinco, să nu fie mămăliga cu cocoloașe sau nesărată și să mă frigă că jar mănânci! Iute, mai iute că mi se face rău de foame!
Femeia dispare în eter ducând comorile cu ea. Vecina bate la ușă și bagă capul în cameră:
-Ce te mai chinuiești, Moș Neculai, ce te mai chinuiești! Ți-am adus mămăliguță caldă, supă de pui și un copănel prăjit în unt să prinzi putere.
-Tinca, mănâncă tot fără mine! Ce femeie haină este, nici nu-ți dai seama. I-am cerut o cană de apă și mi-a adus apă clocotită. Mă omoară cu zile. Trăiesc cu dușmanul în casă, asta este!
Vecina se închină, se apropie de pat să-i dea mâncare cu lingurița în gură, apoi îi spune răstit:
-Tinca,Tinca este moartă de zece ani, Nea Neculai. Nu mai mănâncă, prin urmare nu are cum să-ți fure mâncarea.
Cu ochii ieșiți din orbite și roșu de furie, bărbatul începe să strige:
-Am văzut-o cu ochii mei. Tinca este vinovată  de toate relele din lume!
-Ah, Nea Neculai, cred că te-au ajuns blestemele ei! Era bătrână și o dureau picioarele, iar dumneata o trimiteai cu vaca și în loc de mulțumire o altoiai cu bastonul. Când se așeza la masă, îi găseai pricină și îi stăteau înghițiturile în gât.
Bătrânul înghite cu lăcomie. Abia așteaptă ca vecina să-l șteargă la gură, să-i aducă paharul cu apă rece să-i dea să bea și să plece să se răfuiască singur cu Tinca. Să i le spună pe rând cum știe el mai bine:
-Pute pământul sub tine, Tinco! Nu ai dat apă la vacă, nu ai făcut ciorbă, nu le-ai dat să mănânce la găini, nu ai săpat porumbul, nu ai tăiat via, îmi mănânci mămăliga de pomană.
Și deodată se face întuneric în jur. O perdea neagră coboară peste ochi. În semiîntuneric, vede în fața lui femeia amenințătoare cu coasa, iar el, țintuit de pat nu are unde fugi.
-Tincoooo, iartă-mă Tincooo, te rog, să nu mă mai chinuiesc atât! Recunosc că ți-am fost călău, nu soț, dar știi ce rău este să nu mai ai cu cine te certa?
Acum știe că va pleca departe, în grabă, fără să-și mai poată lua ceva. Nu are nici cine-i aprinde o lumânare, căci vecina cea miloasă este plecată departe să facă fân.
-Tincooooo, mă poți ierta, Tincoo? Dă-mi mâna de-mpăcare, te rog! Dacă ai fi în viață, ți-ar da măcar o lacrimă peste sicriul meu?
Iar Tinca-i zâmbi întinzându-i o mână de pământ, iar pe măsură ce aripa împăcării îl lua sub ocrotirea ei, degetele de pământ ale nevestei se fărâmau...