Dar nu ai cum să scrii un roman fără tăieturi (parantezele sunt doar pentru explicații), fără pete și fără ștersături care se văd urât, mai ales la început când îți lipsește experiența și îți găsești enorm de greu cuvintele potrivite. Uneori ești naiv. Spui tot ce simți atunci și rănești fără să vrei. Alteori ești parșiv și când recazi iar în brațele sincerității, te simți vinovat...
Sunt însă și momente regretabile in care lacrimile neputinței îți inundă pasaje întregi, iar cum cerneala amestecată cu lacrimi sărate alunecă, ștergi poate cele mai bune scene!
Romancier nepriceput, riști să-ți lași opera neterminată sau în orice caz să faci din ea o povestire fără sens și înțeles, o narațiune a ratării și ți se pare că arta ta a fost în doliu demult, deși artistul nu a murit...
Stai cu mâinile încrucișate și îți pare rău:
1) de cîte ori ai lăsat să se vadă că te doare rău de tot
2) de câte ori ai plâns pentru cine nu merita
3) de câte ori ți-ai irosit timpul cu cine nu-i păsa de tine
4) de câte ori ai cerșit compasiune și ajutor, în loc să te prefaci că nu ai căzut, ci doar te odihnești, iar după repliere, nimeni să nu-ți ia locul din frunte!
De pe coala vieții mele, dacă s-ar putea, aș șterge slăbiciunile manifestate în fața încercărilor, scrisul dezlânat, neformat de copil credul și mai ales ștersăturile violente, neprofesioniste care au făcut ca multe dintre pagini să pară rupte, neîngrijite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu