Oportunistul este prea preocupat să poată fi superior sau fin...La nevoie ar trage în prieteni și în vecini, în părinți și în toți care-i sunt apropiați, dar concurează pentru ceea ce el râvnește.
Omul superior în sensul deplin al cuvântului scapă din vedere oprtunitățile, fiindcă este interesat de tot ceea ce se petrece în jurul lui. La nevoie, el se așază în bătaie puștii oportunistului pentru ca acesta să nu facă victime...
Oportunistul devine un parvenit cameleonic în orice moment. Și-a atins scopul, schimbă foaia, se face frate cu opoziția, simulează că este aliatul celui mai mare dușman al său, dacă acesta este suficient de puternic, tună și fulgeră în fața prietenilor, „se adaptează oportunităților”!
La polul opus se situează omul superior. Mi se pare că superioritatea este sinonimă în mod sublim cu empatia. Este acea experiență amară de viață care-ți interzice să te porți față de un semen, cum s-au purtat alții cu tine când te-au rănit.
Oportunistul are slugi, în timp ce omul superior are doar colaboratori pe care îi respectă. Primul crede că totul i se cuvine, al doilea își revizuiește adeseori conștiința și se teme să nu greșească față de ceilalți oameni.
Oportunistul are tupeu și când greșește, de aceea nu consideră necesar să-și argumenteze deciziile eronate care-i afectează pe toți, în timp ce omul superior are procese de conștiință și pentru lucrurile bune pe care ar fi putut să le facă, dar nu le-a făcut.
Nu spun că oportuniștii ar trebui să piară. Avem nevoie de ei fiindcă oamenii superiori visează, sunt preocupați de sufletele și de cultura lor, iar generozitatea le ocupă tot timpul.
Este nevoie doar de „umanizarea oportuniștilor”, astfel încât să nu se transforme în fiare după ce și-au atins scopul!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu