Instituția ca explozie necontrolată de orgolii

 Am avut o reacție contradictorie, când mi s-a spus că nepotul meu, un băiat adorabil de 6 ani, are oroare de instituțiii în general. Aș fi râs de maturitatea gândirii și m-aș fi simțit satisfăcută intelectual, dacă nu aș fi relizat grozăvia confruntării acestei minți sclipitoare cu INSTITUȚIA pe care o detestă, orice denumire ar purta ea.
Și eu o detest demult, deși sunt nevoită să-i slujesc, să apelez la serviciile ei, să fac parte din ea!
Oricât de umilă sau de sus-pusă ar fi instituția, în ea se ciocnesc în fiecare secundă orgoliile, iar uneori pici la mijlocul exploziei. Chiar dacă o persoană ocupă un post neînsemnat în instituție, are și ea răbufniri orgolioase, își imaginează că fără ea s-ar duce tot de râpă și preia în mod caraghios conducerea, deși se cutremură toată ”nava” când o izbește de stânci sau ziduri de beton, să demonstreze că ar merita un loc mai de cinste.
Să fii doar observator social, te prăpădești de râs, nu alta, dar să vezi cum un om care ar trebui să fie egalul tău se erijează fără rușine în șef sau director luând decizii în ceea ce te privește sau influențându-le direct, te rănește!
 Astfel orgolii peste orgolii și pretenții peste pretenții se așază pe capul omului cu bun simț și verticalitate, căruia i se face lehamite de instituție, dar trebuie să se confrunte cu ea! Ajuns la saturație, chiar și aspectul exterior al instituției te indispune: săli reci, mari și neprimitoare, uși verzi, culoare lungi, decorațiuni oficiale...
Chiar dacă ”stai în banca ta” puseuri de putere oficială sau neoficială se abat peste tine năpăstuindu-te, plus că mai suporți și excesul de orgoliu al persoanelor frustrate din varii motive...