duminică, 27 septembrie 2015

Reeditarea destinului




-proză după metoda cubului
Ion pășește gânditor pe covorul de frunze moarte și i se pare că toamna-și încolăcește brațele reci peste trupul lui. Îl sărută ploaia cu gura umedă de parcă l-a mușcat un șarpe de grumaz, iar inima-i tresare de frică. „Doamne, dragi îmi sunt pădurile astea! Mi-s dragi dealurile cu rugi de mure și tufe de cătină, pâlcurile de ghebe din zăvoaie și bureții lăptoși. Vreau să trăiesc în satul acesta până la moarte, până la moarte!”
Mădălin merge alături potrivindu-și pasul cu al tatălui său. „Ce bărbat este tata! Taie lemnul din pădure din câteva lovituri, ridică bușteanul pe umăr și-l duce acasă. Ne iubește și are atâta grijă de noi! Ce ne-am face fără el? Ce ne-am face fără el?”
Vântul foșnește sinistru prin frunze, iar copilul aude refrenul din minte în zgomotele din natură: „Ce ne-am face fără tata? Ce ne-am face fără el?”
„Pământul, casa și curtea ar fi goale fără el”,  răspunde Mădălin gândurilor negre din mintea crudă. Noroc că ploaia i-a împrumutat câteva din lacrimile cerului, altfel nu ar fi putut justifica broboanele de pe obraji.
Merg alături să facă rost de lemne pentru iarnă, fiecare cu gândurile lui, dar toate ducând în același punct: destinul. „Doamne, dă-mi zile să am grijă de ei, să nu ducă lipsă de nimic cum am dus eu, după ce l-au omorât pe tata la pădure! I-au crăpat capul cu topoarele, iar noi am crescut doar cu mama. Dreptate e asta? Omenie e asta?”
Ion se revoltă și strânge coada toporului până când îi apare o bătătură la degete. „Noroc că eu sunt tânăr și sănătos și nu lucrez printre străini, ca ei să-mi ia viața. Pe Mădălin vreau să-l învăț cu greutățile ca,  dacă prin absurd se-ntâmplă ceva cu mine, să aibă grijă de toți: de mama mea, de nevastă-mea și de soră-sa.”
-          Mădăline, ai luat, tată, mobilul la tine?
-          L-am lăsat acasă să nu-l lovesc.  Vrei să știi cât este ceasul?
-          Nu, mă gândeam așa, în cazul în care pățim ceva...
-          Ce să pățim, tată? Dacă nu ni s-a întâmplat nimic până acum...
„Ce-i veni să mă întrebe de telefon, că doar are și el? Cum el nu l-a luat pe al lui, să nu-l strice, la fel l-am lăsat și eu acasă! Are grijă de noi, tata. Sunt părinți buni, muncesc din greu ca noi să fim eleganți și să avem telefoane mobile...”
-          Tată, ne băgăm să tăiem tot de pe râpa aceea. Nici dracu’ nu dă de noi acolo. Ne chinuim puțin să tragem lemnul, apoi îl scurtăm și-l ducem pe rând acasă.
-          Iar pe vâlcea? Îți alunecă picioarele și când copacul se prăvălește, trebuie să te îndepărtezi repede din calea lui! Data trecută mi-a fost așa de frică în momentul în care s-a rostogolit și a fost gata să-ți rănească spatele și piciorul!
„Vor scăpa copiii mei de munca grea la care eu am fost condamnat? Vor avea vreo soartă mai bună? Eu am reluat destinul tatălui meu, în afară de moartea violentă, la care nu am fost condamnat, îmi câștig existența muncind din greu...”
Copacul se înalță cu crengile încrucișate ca o cruce imensă spre cer. Ion îl lovește cu sete. Liniștea deplină amplifică zgomotul tăieturilor. Mădălin privește pictura toamnei prin pădure. O vreme, el trebuie să stea cuminte ca să nu cadă copacul pe el. Așa l-a învățat tatăl, să stea la distanță. Doar după ce pomul va fi doborât să se apropie, să curețe crengile și să care trunchiul...
Copilul se bucură pentru prima dată de frumusețile din jur neștiind că  nenorocirea plutește în ceața toamnei, Ion se simte ușor, dar o forță învizibilă l-a țintuit. Nu a putut să fugă, iar copacul a căzut copleșindu-l cu greutatea sa. Capul i-a crăpat, sângele țâșnește, mai are timp să strige:„Mor!Mor!” apoi se lasă noaptea în mintea sa.
Mădălin tresare și imaginea de coșmar îl umple de groază. Cel care i-a dat viață are capul zdrobit și zace sub trunchiul imens. El este un copil, iar îngerii păzitori nu-l ajută să-și elibereze părintele din capcana morții. Trage înnebunit de trunchi să scoată de sub el trupul frânt, dar ce poate face un copil?
-          Moare, moare tata, iar eu nu pot să fac nimic! Doamne, de ce tocmai azi mi-am lăsat acasă mobilul! Să mă audă cinevaaa! Să vină cineva să ne ajuteee! Nu pot să-l las singur în valea aceasta! Ajutooor! Săriți să-l scoatem pe tata de sub lemn!
„Strig de o oră și nimeni nu răspunde. Parcă a murit toată lumea din sat. Tata ține ochii închiși, sângele țâșnește din rană. Acum horcăie, adică trage să moară, cum spunea bunica...Ai milă de noi, Doamne! Trimite pe cineva! Nu pot să-l las singur aici. Vor veni sălbăticiunile și-l vor devora. Să mai încerc să ridic copacul, poate Dumnezeu îmi dă putere. Să mai strig, poate glasul meu se va auzi în sat. Voi urî pădurea și zilele de toamnă și meleagurile acestea frumoase pentru că nu voi uita niciodată cum a căzut lemnul acesta falnic pe tata!”
-          Ajutooor! Ajutoor! Moare tata! Să mă audă cineva!
Mihai urcă agale dealul să-și mute vaca. „Mulțumesc lui Dumnezeu că am de toate, dar mai ales îi mulțumesc pentru că nu sunt un tată bătrân. Mi-amintesc cum râdeau copiii la școală de cei făcuți la bătrânețe când venea părinții la ședințe...
-          Bă, a venit bunică-tu după tine să vadă cum înveți și dacă lipsești de la ore?
Hei, toamna și-a intrat în drepturi. Cam mâine mă voi duce să tai un brad din pădure să le fac pom de Crăciun fetițelor...”
-          Ajutooor! Moare tata! Suntem aici, în râpă, eu strig de câteva ore, iar el pierde sânge și a căzut în comă.
„Delirez? Să fie toamna de vină că am ajuns sentimental? A strigat cineva după ajutor?”
-          Fie-vă milă, oameni buni de mine și de el! Se face noapte și mi-e urât singur, dar nu-l pot lăsa aici!
-          S-a întâmplat o nenorocire, se aude Mihai vorbind tare. Nu mi s-a părut, cineva strigă după ajutor. Noroc că am mobilul cu mine.
Bărbatul se orientează după strigătele disperate ale adolescentului. Îi tremură picioarele de emoții, dar știe că trebuie să fie tare și să ajute. Se apropie, iar imaginea de coșmar se derulează aievea în fața privirii sale. Ion este sub copac, cu capul crăpat în două, plin de sânge, copilul lui stă în genunchi alături plângând. Încearcă să-i explice cum s-a întâmplat, dar nu poate articula o vorbă, deși până acum a strigat după ajutor.
-Hâm, hâm, hâm...
- Lasă, dacă nu mai poți vorbi, asta este! Ajută-mă să salt copacul și să-l scot de sub el!
Încearcă amândoi, dar se declară depășiți de situație.
-          Nu plânge! Îți promit că nu plec, până când nu-l scoatem de-aici! Singuri nu putem, dar sun toți vecinii să vină cu topoare. Se rezolvă. Tatăl tău va trăi, va trăi!
„Ți-am spus o minciună gogonată și îmi pare rău, dar nu pot proceda altfel! Ai cui rămâneți voi acum, amărâților? Ai strigat atât și nu te-a auzit nimeni, iar acum  nu poți să-mi spui ce ai pe suflet. Mi se rupe sufletul de milă, dar trebuie să acționez!”
-          Alo, nenea Lică, ia repede un topor și vino la Grădina lui Bratu, la vâlceaua din stânga că s-a întâmplat o nenorocire. A căzut un copac pe Ion. Adună-i pe toți și veniți cu topoare! Da, e grav. Are capul spart și este în comă, iar băiatul lui, Mădălin, este speriat de moarte. A strigat până m-am dus eu la ei, iar acum nu mai poate să vorbească. Chemați salvarea repede! Să-l sune cineva și pe Puiu căci doctorii nu pot urca până aici. Orice minut este prețios. Aveți grijă să nu-i speriați pe-ai lui!
„Deci tata este grav. Atunci de ce mi-a promis că va trăi? De ce m-a mințit? Îi este milă de noi? Am făcut ceea ce trebuia făcut stând lângă el atâta timp sau ar fi fost mai bine să fi alergat în sat după ajutoare?”
„Copil drag și bun, ai stat lângă tatăl tău, iar acum nu mai poți vorbi din cauza șocului. Iartă-mă că te-am mințit! Trebuie să ne facem datoria, să chemăm salvarea, să încercăm să-l smulgem din brațele morții. Cred că și tu ai nevoie de medic.”
-          Alo, Servicul urgențe? Vă rog să trimiteți repede o ambulanță la rezervoarele de apă. A căzut un fag pe un bărbat tânăr în pădure și are capul zdrobit. Să chemăm și Poliția? Bine, așa voi face! Aveți nevoie de CNP-ul meu? Nu-l știu pe de rost, doamnă, dar nu v-aș chema degeaba. Fac alții glume proaste, nu eu. Vă spun cum mă chemă și îmi asum răspunderea pentru cursă, dar veniți mai repede că este în comă bietul om, iar băiatul lui care a fost martor la scenă a avut un șoc și nu poate să vorbească!
Satul este mic, iar zvonurile trec dintr-o ogradă în alta cum trec zgomotele la bloc dintr-un perete în celălalt...Mama lui Mihai începe să răcnească smulgându-și părul de durere:
-          Ce s-a întâmplat cu băiatul nostru de ai sunat după salvare? De ce mă minți?
-          Ești nebună, femeie? Mihai nu are nimic, Ion este gata să moară.
Cineva duce vestea tristă și în casa lui Ion.
-          Ioane, Ioane, mori ca tatăl tău cu capul zdrobit! Să nu vină salvarea că nu are ce lua! Eu nu am băiat de dat!
-          Nu vreau să-mi cresc singură copiii, plânge încet nevasta lui Ion.
Eu aud salvarea, bocetele, mă interesez de soarta colegului de navetă. Ion era glumeț, plin de viață, serviabil. Scotea din pământ din iarbă verde o ocazie care să ne ducă acasă. Nu m-a refuzat o dată de câte ori l-am rugat să mă ajute și nu-l dau morții orice ar fi. Dacă aș putea, aș lua o prăjină lungă, lungă de tot să alung moartea cât mai departe de casa lui...
Vecinii miloși îl plâng cu lacrimi amare realizând că a reeditat destinul tatălui său și simțind infinită duioșie față de Mădălin, care nu s-a îndurat să-i părăsească trupul zdrobit.
Ea, mama lui Ion nu mai vorbește cu nimeni. Are impresia că Dumnezeu a complotat cu tot universul ca să-i ia mândrețe de băiat. Toți sunt vinovați de nenorocire și ce mai vor de la ea???
Ion nu mai știe ce se întâmplă cu dânsul, uneori se simte ușor ca un fulg, alteori are trupul și capul de plumb. Vede lumea agitându-se în jurul lui și nu înțelege de ce. Întotdeauna i-a plăcut să trăiască modest, să acționeze din umbră. I s-au luat până și greutățile de pe umeri și de pe suflet, plutește între lumi, iar ei, cei din familie au aprins candele în locul în care s-a prăbușit.
Medicul care l-a operat:
-          Nu-mi dați bani!Mi-am făcut datoria, dar să vă pregătiți pentru ce este mai rău!
Ea, bătrâna știristă aflată la pupitrul radio-șanțului:
-          Nu scapă! Doctorul a spus că are greabenul de la gât rupt.
Moartea prefăcută în șerpoaică:
-          Eu mi-am făcut datoria. I-am inoculat veninul, dar decizia este a lui Dumnezeu!

Ploaia răpăind nebunește pe acoperișuri:

-          Îl învelesc pe Ion cu văluri de apă și nu mă mai opresc să vedeți cât de rău îi pare că a murit. Îi era tare dragă viața și tocmai atunci când a realizat ce frumos este să trăiești, moartea l-a lovit cu putere în cap. Pic, pic, pic, pic/Până la mormânt e doar un pic/Trosc-plosc, trosc-plosc/Trăiți în lume cu folos!”