Secția e plină, numai cazuri
grave.Fiecare își strigă durerea sa cum poate sau nu și-o mai strigă deloc fiindcă este un efort pe care nu și-l mai permite.
Fiecare a suferit o operație complicată, cel puțin una, iar
acum se luptă să depășească momentele critice
Pe lângă ei…aparate, seringi, ventilatoare,
monitoare, injectomate, priviri atente, discuții, culori monotone :alb și albastru,
voci calde sau grave, un strigăt din alt pat. Un amestec de durere, speranță și
determinare.
Într-un colț, un pătuț de nou-născut,
iar în el un copil frumos cu ochi atenți și triști studiază fiecare mișcare din
jurul lui, când se apropie o asistentă începe alerta. Plânge atât cât poate,
încearcă să se apere cu mânuțele de cea care crede că îi va produce
durere, nu știe că ea vrea să-l ajute,
că prin durerea temporară pe care i-o produce,
el va putea merge mai departe încă o oră, încă o zi …nu știm cât.. Are 3
luni și 3 kg, exact greutatea cu care s-a născut, nu a ajuns niciodată acasă,
cunoaște doar salonul de spital. A trecut cu bine peste o operație foarte
complexă, vor urma altele, cel puțin 2 la fel de complicate..acum se luptă cu o
infecție grava, cu plămânii care nu-l ajută să respire eficient, cu durerile de
după operație și cu dorința de a fi in brațele mamei.
Plânge neconsolat de câteva
minute bune, mă apropii de el, se oprește un moment, mă studiază – nu
corespund, sunt îmbrăcată în culorile care îi aduc durere, începe să plângă și mai
tare, mă apropii mai mult și citesc frica în privirile lui, îi ating ușor o
mânuță, apoi îl mângâi pe frunte, el plânge speriat in continuare, iar eu rămân
lângă el, îi schimb poziția, îi dau suzeta și continui să-l mângâi ușor pe
frunte. După câteva minute se liniștește,
mă studiază fără să plângă, apoi doar suspină și adoarme. Mă uit la el și mă întreb
câtă durere poate să suporte o ființă atât de mică?!.. De unde are puterea să
meargă mai departe, când în dreptul lui sunt rostite diagnostic atât de
grave?... E singur, mama lui îl vizitează, dar nu poate rămâne lângă el, e atâta
gingășie și durere în ființa aceasta! Cine știe pentru cât timp mai are de luptat?!..Câte
clipe frumoase și câte moment grele va avea de trăit?!
Plec de lângă S. Doarme liniștit.
I se aude respirația dificilă și din când în când câte un suspin. Îl las și merg
să verific un monitor. În fața mea apare fizioterapeutul, iar după câteva
minute îl aud din nou pe S. plângând, același plâns disperat. Fizioterapia e
simplă pentru un copil sănătos, dar pentru el e un chin care se repetă în
fiecare zi, dar care îi dă o șansă în plus la viață.
La finalul programului de lucru mai
arunc o privire către patutul din colț și mă rog să-l găsesc pe copil și peste
2 zile când mă întorc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu