Excluși de la viață din timpul vieții de zeci de ori

Excluși de la viață

Orașul a încremenit. O peliculă de gheață acoperă totul: bănci, trotuare, pomi. Respirăm dificil, iar promoroaca ne acoperă părul, ochii și regiunea nasului, de aceea trebuie să ne ștergem mereu să putem respira. Gerul străpunge hainele, oricât ar fi de groase ca un laser. Picioarele alunecă în toate părțile parcă am fi la patinaj, magazinele și mijloacele de transport în comun sunt „cetățile de scăpare” ale trecătorilor nevoiți să plece pe timpul acesta în care „nu ai da nici câinele afară din casă”.
Autogara nu are o sală de așteptare. Stau oamenii zgribuliți pe peron, iar când apar mașinile le iau cu asalt simțind că au ajuns la limita insuportabilului.
Ceaiul cald sau covrigii îngheață ca apa aruncată în aer în Siberia: arunci un lichid și revine un corp dur care-ți poate sparge capul...
El, cu două plase de nailon, pline cu haine puse unele peste altele, fără să fie împachetate se plimbă nervos. Din când în când tușește. Pare un animal hăituit, se uită în toate părțile, se izolează de oameni și așteaptă.
Este înalt și slab, între două vârste.
Așteaptă să ne urcăm noi, iar târziu, îndrăznește să se îmbarcheze și el. Întinde banii șoferului și-i comunică destinația:
-Sanatoriul TBC de la Drajna.
În spate, un copilaș de doi-trei ani plânge în brațele mamei sale. Poate au avut motive întemeiate să plece pe „cancerul” acesta de-acasă.
-Dă-te jos, omule, că nu te iau! Am copii în microbuz, vrei să-i îmbolnăvești și pe ei?
-Dar am înghețat, nu-mi mai simt oasele, fie-vă milă, vă rog!
-Nu înțelegi că poți să mă reclami și la Papa Pius eu nu călătoresc cu tine în aceeași mașină? Ce, te-am îmbolnăvit eu?
Omul coboară înfrânt în gerul care l-ar putea ucide. Am tăcut toți de frică să nu ne contaminăm. Am consimțit să fie debarcat în gheață, excluzându-l de la dreptul său de a călători asemenea noastră, a tuturor celor care-și achită biletul.
E cald în mașină și ne scoatem hainele groase. El își șterge lacrimile cu batista și tușeșete din ce în ce mai nervos. Mă-ntreb dacă o fi-nvățat măcar ca la viitoarea mașină să nu mai ceară așa de tranșant bilet până la Snatoriul TBC. Dacă nu și-a învățat lecția riscă să înnopteze sub cerul liber.
I-ar păsa cuiva dacă i-ar găsi a doua zi cadavrul înghețat?

Acuzație nedreaptă

În timp ce microbuzul se pune în mișcare și aștept să mă ducă într-o casă primitoare și încălzită, mă întreb cum m-aș simți să fie lăsat jos, pe o așa vreme, cineva drag mie? Dacă sora mea, unul dintre părinți sau un prieten drag ar păți la fel, cum aș reacționa?
Doamne, nu aș putea suporta să fie atât de bolnav și să nu fie primit în mașină!
Omul a avut înțelepciunea să nu opună rezistență, dar putea fi îmbrâncit fără milă, dacă refuza să coboare.
Resemnarea lui îmi mustră și mai mult conștiința și revăd o amintire dintr-o altă seară de iarnă.
Închid ochii. Se-apropie Crăciunul și ninge feeric ca-n basmele nordicilor. Autobuzul se miscă asemenea unei femei însărcinate în ultima lună pe străzile pline de zăpadă. Un bărbat își ține ostentativ servieta de serviciu pe locul liber de lângă el. Din stație se urcă un om care face aceeași greșeală pe care a făcut-o cel abandonat în ger, spune că merge până la Sanatoriul TBC. De data aceasta nu a fost dat jos din mașină, ci i s-a dat bilet și a fost acceptat ca pasager.
Bărbatul, care-și ține servieta pe scaun, deși nu a plătit bilet și pentru ea, coboară să-și ia o bere. Pentru el ni se întârzie plecarea cu cel puțin 7 minute.
Omul care merge la sanatoriu îl întreabă dacă stă cineva lângă el. Primește răspuns afirmativ. Văzând că nu apare nimeni după un kilometru, bolnavul își face curaj, ia servieta în brațe și s-așază. Nu o deschide și nu sustrage nimic din ea.
Omul cu berea turbează. Îl ia la pumni în secunda următoare, umplându-i fața de sânge pe motiv că i-a furat banii.
În zadar se apăra victima, loviturile dezlănțuite nu încetau, iar toți oamenii din mașina aceea, printre care, spre rușinea mea mă aflam, muriseră. Nimeni nu l-a apărat pe cel care era vinovat doar că se-mbolnăvise de tuberculoză și că a vrut să ocupe și el un scaun liber pentru care plătise bilet.
Se-apropia Crăciunul, ținuserăm post toți și nimeni nu s-a ridicat să schițeze un gest de omenie.
Oricând ne putem îmbolnăvi, de aceea să fim empatici cu cei care și-au pierdut sănătatea și suferă, să nu-i ucidem de vii izolându-i social!
Înainte de a închide ușa cuiva, de a-l abandona în câmp, de a nu dori să stea lângă tine în mijlocul de transport în comun, ar trebui să te întrebi cu toată gravitatea: „Dar dacă eu...//dacă sora mea, soțul meu, fiica sau prietena mea s-ar îmbolnăvi de tuberculoză???”