marți, 16 mai 2017

Știința și noblețea științei

Știința, grefată pe personalitatea posesorului ei, determină diferite reacții.
Știința arogantă plesnește de trufie. Cel care o posedă nu se sfiește să se creadă cel mai deștept din univers, chiar centrul acestuia. La retragerea lui de pe scenă, totul parcă se prăbușește, „nimic nu mai este cum a fost, domnule”, valorile dispar... Știința arogantă este destinată plafonării. Orbit de plenitudinea cunoștințelor sale, cel care o posedă nu mai ține pasul cu noutățile domeniului său de activitate, ci cade pradă autosuficienței.
El este vânătorul permanent al greșelilor altora (când greșește el s-a întâmplat sau este de vină altcineva) și din acestă cauză și bruma de știință pe care o posedă devine nesuferită celor din jur!
Arogantul știutor strivește ca pe un gândac omul care nu a reușit din diferite motive să studieze pentru a-și potoli setea de vanitate.
Lecțiile corecte de viață și de știință nu se dau așa. În fața unui om care nu a studiat poate sta o poveste dramatică de viață!
Știința își atinge scopul abia când produce în posesorul ei o noblețe fără precedent, manifestată prin empatie și față de cei care știu și față de cei care nu știu. Noblețea științei se concretizează în capacitateade a aprecia un lucru frumos, de a fi constructiv cu cei din jur, de a le menaja imaginea de sine.
De pe poziția de atotștiutor nimeni nu se poate apleca să-i învețe pe alții, fiindcă uneori trebuie să iei în brațe pe omul pe care dorești să-l ridici către lumină, prin urmare ești nevoit să te pleci până la pământ!
Noblețea științei stă în capacitatea profesorului de a accepta că există colegi la fel de pricepuți sau mai buni decât ei, că va veni ziua în care elevul să-și întreacă profesorul...
Știința și noblețea fac casă bună, în timp ce combinată cu aroganța devine demonică.