duminică, 8 ianuarie 2017

Colindul celui fără de casă

Cum își poate exprima în cuvinte deznădejdea omul condamnat să trăiască sub cerul liber, când și aerul devine gheață? Când în jurul totul este un colind, el, omul fără de casă, străbate parcurile pustii să nu-i înghețe sângele, se adăpostește în ganguri sau în canale, iar până la primăvară i se pare o eternitate...
El nu are unde să-și schimbe sau să-și întindă hainele ude, să-și ofere o clipă de intimitate, după minutele și orele de umilințe, de nenoroc și dezrădăcinare.
Pe străzile înghețate ale satelor și orașelor lumii casele ferecate sunt la fel de pustii și ele. Locuințele îndoliate și-au pierdut sufletele în același timp cu proprietarii care s-au mutat în lumea de sub pământ.
În mod paradoxal însă, în timp ce oameni îngheață pe stradă, casele se năruiesc din cauza lipsei mâinilor de gospodari care să le însuflețească. Și într-un caz și în celălat, nepăsarea face victime!
Colindul celui fără de casă se citește în ochii săi triști, de ființă hăituită, rătăcitoare în mijlocul furnicarului de oameni care se pregătește fericit de sărbătoare, în trupul încovoiat de amenințări și intemperii. El trece uneori atât de aproape de noi ca o imputare a nemulțumirilor fără fond pe care le formulăm în gând. Dorim din ce în ce mai mult, în timp ce adevărații nedreptățiți nu au un acoperiș deasupra capului, nu au o pernă moale sau o pătură cu care să se învelească...
Mâncarea care se aruncă în tomberoane ar putea astâmpăra sfârșeala bătrânilor cu trupuri împuținate și sleite cărora nu are cine le duce o pâine.
Uneori se risipește sub ochii noștri ceea ce ar salva de la moarte mai multe vieți.
Colindele celor lispiți cer reacții care mustesc de milă: empatie și ajutor...