joi, 12 ianuarie 2017

Geograful iubirii și al omeniei...




Geografia iubirii și a omeniei s-a închis dureros. Ecoul copertelor grele care pecetluiesc un conținut de excepție va rămâne mult timp în memoria noastră…
Să cunoști un mare om, să ai privilegiul să-l asculți și să-i strângi mâna este o binecuvântare! Să-ți fie profesor, coleg, tată, soț sau vecin este divin!
Domnul profesor, Manițiu Nicolae, a călătorit prin munții cunoașterii, a cucerit cele mai mărețe piscuri, a format călători care să se orienteze în viață și a predate ștafeta unui membru al familiei domniei sale oferind comunei un profesor cu vocație, care să inițieze în tainele matematicii… Cât de multe a făcut pentru alții, cât de puțin s-a gândit la el însuși!
A apus enorm de multă noblețe, infinită modestie, bunătate sufletească, empatie și seriozitate. Deplângem marea pierdere, dar ne mângâie constatarea  că domnul profesor a plantat în sufletele elevilor dumnealui și în inima fiicei sale toate aceste valori pe care le-a udat cu iubire să prindă rădăcini.
A fost un om în care gândurile sau intențiile rele nu-și aveau locul. Era împăciuitor, se îngrijea permanent de cei din jur,  își întreba mereu colegii mai tineri:„Ce te-a supărat așa de tare? Cu ce te pot ajuta? Am să-l cert pe cel care a fost rău și nedrept!”
Era suficient să-i auzim vocea blândă, iar durerea dispărea ca prin farmec, fiindcă domunl Manițiu era un vrăjitor cu suflet bun care alunga tristețea din jurul lui!
Dar doamna lui? O persoană minunată care s-a stins prea devreme lăsându-și familia îndurerată! Doi oameni ospitalieri care aveau ușile deschise, mesele puse fiind mereu pregătiți să-i ajute pe cei din jur. Toate aceste calități au fost transferate celei mai frumoase flori pe care au crescut-o și protejat-o, fiicei lor, Lupu Ana Maria. Floarea dragostei lor, rară, deosebită, sensibilă, rămâne în acestă iarnă crudă fără rădăcini. Este greu să supraviețuiești având în minte imaginea unor părinți perfecți, să-ți fie atât de dor de tot ce a fost și să nu mai poți retrăi decât în amintiri însângerate…
Mâinile lor împreunate asupra acestei mândre flori ne sfâșie inimile! Dragostea lor revărsată în exterior din aproape, cât mai departe ne înfioară. Când doamna a plecat în lumea îngerilor, domnul nu mai putea să vină la școală. Ar fi vrut să iasă de pe scena publică, să se retragă să-și trăiască durerea. Nu și-a revenit niciodată din această pierdere fiindcă domnul Manițiu știa să iubească total, fără rezerve, așa de total, încât nici el, nici soția nu au spus cât de mult suferă ca să nu-i sperie pe cei dragi și să nu le provoace durere sufletească.
Geograf al înțelepciunii, iubirii și omeniei, domnul profesor face astăzi ultimul traseu pe acest pământ frângându-ne inimile. Numai sentimentul că a lăsat moștenire valorile sufletești contracarează tristețea infinitei pierderi.
Drum bun spre cucerirea piscului eternității, domnule profesor!