Geografia iubirii și a omeniei s-a închis dureros. Ecoul
copertelor grele care pecetluiesc un conținut de excepție va rămâne mult timp
în memoria noastră…
Să cunoști un mare om, să ai privilegiul să-l
asculți și să-i strângi mâna este o binecuvântare! Să-ți fie profesor, coleg,
tată, soț sau vecin este divin!
Domnul profesor, Manițiu Nicolae, a călătorit prin
munții cunoașterii, a cucerit cele mai mărețe piscuri, a format călători care
să se orienteze în viață și a predate ștafeta unui membru al familiei domniei sale
oferind comunei un profesor cu vocație, care să inițieze în tainele matematicii…
Cât de multe a făcut pentru alții, cât de puțin s-a gândit la el însuși!
A apus enorm de multă noblețe, infinită modestie,
bunătate sufletească, empatie și seriozitate. Deplângem marea pierdere, dar ne
mângâie constatarea că domnul profesor a
plantat în sufletele elevilor dumnealui și în inima fiicei sale toate aceste
valori pe care le-a udat cu iubire să prindă rădăcini.
A fost un om în care gândurile sau intențiile rele
nu-și aveau locul. Era împăciuitor, se îngrijea permanent de cei din jur, își întreba mereu colegii mai tineri:„Ce te-a
supărat așa de tare? Cu ce te pot ajuta? Am să-l cert pe cel care a fost rău și
nedrept!”
Era suficient să-i auzim vocea blândă, iar durerea
dispărea ca prin farmec, fiindcă domunl Manițiu era un vrăjitor cu suflet bun
care alunga tristețea din jurul lui!
Dar doamna lui? O persoană minunată care s-a stins
prea devreme lăsându-și familia îndurerată! Doi oameni ospitalieri care aveau
ușile deschise, mesele puse fiind mereu pregătiți să-i ajute pe cei din jur. Toate
aceste calități au fost transferate celei mai frumoase flori pe care au
crescut-o și protejat-o, fiicei lor, Lupu Ana Maria. Floarea dragostei lor, rară,
deosebită, sensibilă, rămâne în acestă iarnă crudă fără rădăcini. Este greu să
supraviețuiești având în minte imaginea unor părinți perfecți, să-ți fie atât
de dor de tot ce a fost și să nu mai poți retrăi decât în amintiri însângerate…
Mâinile lor împreunate asupra acestei mândre flori
ne sfâșie inimile! Dragostea lor revărsată în exterior din aproape, cât mai
departe ne înfioară. Când doamna a plecat în lumea îngerilor, domnul nu mai
putea să vină la școală. Ar fi vrut să iasă de pe scena publică, să se retragă
să-și trăiască durerea. Nu și-a revenit niciodată din această pierdere fiindcă
domnul Manițiu știa să iubească total, fără rezerve, așa de total, încât nici
el, nici soția nu au spus cât de mult suferă ca să nu-i sperie pe cei dragi și
să nu le provoace durere sufletească.
Geograf al înțelepciunii, iubirii și omeniei, domnul profesor face
astăzi ultimul traseu pe acest pământ frângându-ne inimile. Numai sentimentul că
a lăsat moștenire valorile sufletești contracarează tristețea infinitei
pierderi.
Drum bun spre cucerirea piscului eternității, domnule
profesor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu