marți, 3 ianuarie 2017

Parafrazându-l pe Vieru: „Sunt om. Mai simplu nu pot fi”...

Aflat sub impresia perisabilității umane, poetul declara gnomic:„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.”
Pare dureros, dar suntem mai mult iarbă, decât ființe vii. Iarba va exista peren, în timp ce anii omului se aleargă unul pe celălalt ca în proba de viteză. Omul apare și dispare, pe iarbă o învinge definitiv doar o calamitate cosmică.
Chiar oameni fiind suntem supuși riscului vibratil de  a dispărea cum este firul ierbii copt sub tăișul coasei.
Deși am momente când mă cred stâncă din masiv muntos, semizeu care hotărăște destinul celor apropiați, stăpână pe propriul destin, în adâncul sufletului meu știu că sunt om și mai simplu de-atât nu pot fi.
Oricât am încerca să părem complicați, semenii  ne vor descoperi în timp mecanismul de funcționare și ne vor anticipa fapte, replici, capacitatea de disimulare prezentă sub forma mimetismului comportamental.
Avem impresia că vom stăpâni lumea, dar nu este adevărat. Poate supraviețuirea vine cu iluziile ei la pachet pe care ni le servește din când în când...
Ideal ar fi să trăim clipa actuală ca și cum ar fi ultima din viață. Încumetarea cu care ne impunem dorințele care-i lezează pe ceilalți, setea de putere sau oportunitatea de a ne fi transferată pe moment nu schimbă cu nimic starea noastră de fapt.
Nu devenim cosmici când tunăm și fulgerăm, când declanșăm furtuni în jurul nostru, ci suntem ridicoli fiincă în micimea noastră sufletească suntem convinși că acestea sunt forme adevărate de manifestare a grandorii!!!