miercuri, 7 iunie 2017

Profesori, oameni...


Școala este singura instituție care ne salvează individual și național de neștiință, de viața grea „Prin râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci”.
Există însă două categorii de profesori: unii care te fac să îndrăgești instituția, să o părăsești cu ochii plini de lacrimi la absolvire și alții care te determină să o urăști și să o abandonezi.
Am avut momente când am vrut să mă fac ospătar, cioban sau văcar, numai să scap de nemulțumiri, etichetări, interdicții și jigniri.
Eram a zecea și m-am dus cu un băiat la film. Fusese elev al școlii și el. Sala era plină, stăteam unul lângă celalalt, până când a venit ”patrula în inspecție”:
-În secunda doi, te ridici și pleci de lângă el, mi-a spus! Te așezi pe rândul acela!
 Era timpul meu liber, sala de cinema era loc public, nu făcusem nimic rău...
 M-am simțit strivită ca un vierme și am jurat că dacă voi deveni profesoară nu voi face la fel. Și pot să spun cu mândrie că m-am ținut de cuvânt. Elevii mei vin să se plângă când au dezamăgiri în dragoste sau iubesc pe cineva care nu le împărtășește sentimentele.
-Ai venit cu bentiță albastră? Și cu breton ca o oaie, fetițo! Acum îți bagi bretonul sub bentiță, să-ți rămână fruntea liberă!
Și ce frunte mare aveam! Mă întreb cum s-ar descurca acești profesori acum?
-De ce te-ai îmbrăcat așa? Vrei să crești, fetițo? Uită-te la colegii tăi!
Aveam o rochiță în cloș, cu mâneca în clopot, un imprimeu cu lalele negre pe fond gri și o pereche de saboți că erau la modă, dar halat peste că eram în practică.
Unui coleg i s-a făcut milă de mine și văzând că nu zic nimic, m-a apărat din oficiu:
-Tovarășa, nu vedeți că are halat peste?
Îmi aduc aminte cum diriginta nu găsea un cuvânt de laudă la dresa mea, deși mă clasam a doua pe clasă, iar mama venea de la ședința cu părinții cu o falcă în cer și cu una în pământ.
-Să nu crezi că vei ajunge...? Tu? Niciodată?
Mi-a repetat una dintre profesoarele de română din liceu care ne dicta lecțiile din manual.
-Nu numai că vei ajunge profesoară, ci vei întrece pe mulți care ți-au fost profesori, mi-a spus cândva un om care m-a făcut să mă împac cu școala!
A spus-o cu atâta convingere, încât mi-am dat toată silința să nu-l dezamăgesc.
Mă-nclin în fața tuturor celor care îmi îndulceau prin încurajările și felul lor de a fi timpul petrecut în școală, chiar dacă mulți nu mai sunt printre noi!
Școala sau o comisie de examinare nu este o Curte Marțială, care să pedepsească neîndurător elevul pentru sfidare, ci mai degrabă o familie, care ar trebui să-l ajute, să-i fie alături și să-l ierte!


Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
http://Versuri.ro/w/wdy1