-Să nu ne despărțim ca doi străini, îmi șoptește marea! Vino cu mine să petreci nopți și zile de sărbătoare! Îmi voi pune rochia de dantelă pentru tine și perlele, voi purta cerceii de sidef la urechi de valuri. Și diadema spumată va străluci în părul meu negru.
-Vreau să trăiesc, mare, înțelegi? Eu nu știu să înot. Dacă mă vrei doar pentru tine?
-Nu am să te îmbrățișez veșnic, nu-ți fie teamă! Încă nu ți-ai rostit toate cuvintele. Trebuie să-mi compui o serenadă după ce îmi vei cunoaște secretele. Am devorat marinarii, este adevărat. Dar știi de ce? Fiindcă aveau în fiecare port o soție, deși mi-au jurat credință veșnică.
-Cum te-ai îndurat să lași soțiile de-acasă și copiii îndoliați?
-Oricum marinarul era mai mult plecat. Când se-ntorcea, copilul se bucura că „a venit nenea de pe ape cu jucării și bomboane”. Mulți s-au dăruit apelor mele. Deznădăjduiți de viața terestră, au ales să se mute pe fundul mării. Am primit cu brațele deschise sinucigașii. Mai sunt și cei care nu-i ascultă pe salvamarii și se avântă în larg la vreme de furtună...Dragostea mea este infinită. Pe trepte de întuneric poți coborî către lumea de dincolo. Comunic cu Raiul și Iadul, pe fundul mării, cimitir de oase și epave...Oricum, omul a fost cel care, din dragoste pentru misterele mele, a scobit un buștean și a ales să plutească pe oglinda chipului meu.
-L-ai inspirat, mare, cu frumusețea ta, cu drumul către necunoscut. De ce nu ești tu mereu la fel de liniștită ca acum?
-Fiindcă omul îmi ucide peștii și mă poluează. Dragostea noastră dintâi a dispărut. Petele de petrol, compușii chimici, toxinele m-au înrăit. Ce v-am făcut eu vouă să mă urâți atât de mult? Poate că ar fi timpul să vă întoarceți la corăbiile cu pânze, la puritatea sufletească din trecut, la tot ceea ce am pierdut prin invazia civilizației!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu