Lecțiile permanente ale vieții ne înțelepțesc gratuit. Am asistat și am fost protagonista unor dialoguri de tipul:„De ce? De ce mi-ai făcut asta?” Se ascundea atâta neputință în spatele acestor cuvinte, încât mai bine nu ar fi fost rostite niciodată! Înainte de a-i reproșa cuiva asta, ideal ar fi să ne autoreproșăm:„De ce am permis să ni se facă un rău atât de mare și mai ales de ce îl reactualizăm prin amintiri și socoteli tardive cu neoamenii? De ce ne-am complăcut într-o relație toxică? De ce am irosit șanse succesive pe oameni care nu meritau și le-am refuzat încrederea celor care ar fi știut să o folosească în mod constructiv?
De ce am permis să fim umiliți acceptând tacit totul? De ce nu ne-am luat măsurile de precauție ca să nu fim înjunghiați mișelește?
Victimizarea reprezintă o întoarcere dureroasă în trecut, care nu folosește nimănui. Omul lipsit de caracter se va simți bine când îi vei declara cât de mult te-a durut rana provocată de el. Câți nu se simt importanți când pot decide pentru cei mai slabi, când își pot exercita orbește puterea asupra celor din jur, deși nu sunt cu nimic mai buni decât restul?
Pentru fiecare om încercat de viață, trecutul reprezintă un apus, un exercițiu executat perfect sau ratat pe bârna vieții. Contează doar coordonatele timpului aflate la dispoziția noastră: adică prezentul și viitorul apropiat. Victimizarea indică dependența de cel care ne-a rănit, fiind o formă de sclavie spirituală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu