Cu primăvara în suflet și cu răsuflarea iernii în ceafă

În suflet încep să înflorească primăvăratic cornii. Lumina inundă totul, speranța înmugurește, umanul parfumează sentimente nobile. E grădina plină, risipă-i de frumos! Zăpezile s-au topit demult sau nu s-au așternut niciodată fiindcă aici este cald și bine. Este ca în casa ta în care te simți împărat, ca în familia în care ești pus la adăpost, nimic rău nu ți se poate întâmpla.
Dacă ești un om norocos și ai o casă binecuvântată cu pace, îți dorești să trăiești exclusivist: numai din sufletul tău și al celor dragi, numai în încăperea în care ai de toate și asupra ta nu plutește nicio amenințare. Of, dar sunt pe lume și sărmanii! Ei trăiesc în geruri siberiene tot timpul fiindcă în suflet este gheață, casa lor este situată sub cer sau pe uși străine, liniștea este un produs prea scump la care nu au acces. Există și familii în care războiul durează mai mult de 30 de ani. Acel război atroce dus sub același acoperiș, între oameni care poartă același nume! Cu siguranță că pentru ei primăvara vine, dar nu o văd, frumusețea nu are niciun preț fiindcă este suficient de arogantă ca lor să nu le dăruiască nimic.
Cei norocoși simt răsuflarea iernii în ceafă doar când își părăsesc familiile și locuințele.
Oameni dragi, faceți în așa fel ca răsuflarea ucigătoare, înghețată să dispară, iar dacă sunteți expuși unui război interminabil acasă, plecați cu chirie! Viața este unică și scurtă, sufletul este sensibil.
Nu este păcat ca peste cornii înfloriți ai sufletului, din afară să se toarne cianuri???