Lumea copilăriei mele începe să dispară

Mai întâi am pierdut jucăriile una câte una. Mi-au rămas mici, s-au stricat sau au fost date altor copii, cert este că la orizont a apărut prima piază rea, apoi alta, astfel că m-au invadat grijile, responsabilitățile, școlile pe care le-am absolvit, zidurile între care mi-am pierdut tinerețea.
Scrâșneam din dinți și suportam, atâta timp cât hidoșenia cu coasa nu se repezea în cei dragi, în cunoscuți și apropiați.
-Luați tot, tot ce am, dar nu vă atingeți de oameni, îmi venea să strig către cer!
Ce rost mai avea viața fără bunicii care-mi dădeau ce aveau mai de preț și mai frumos și îmi spuneau povești? Cum să trăiești fără rădăcinile care te leagă de un pământ și de viață, fără mâinile care te-au prezentat luminii de la naștere???
Multă vreme nu puteam să cred că realizările unui om încap într-un sicriu, iar acesta părăsește lumea cu mâinile pe piept, lăsând dorul care să pârjolească sufletele celor dragi. De ce între mamă și fiu să fie pus un mormânt, iar serviciile funerare să se ocupe de cununia omului cu universul? De ce să nu poți să te duci la mama, la tatăl și la copilul tău când vrei, să-i spui ce ai pe inimă și rămâi înstrăinat și al nimănui?

Moartea mi-a secerat tovarășul de joacă

Ei, da. În satul meu, moartea a început să secere îngrozitor! Are o plăcere funebră să adune tineri și bătrâni, să lase familii îndoliate și case pustii. Cine s-ar fi gândit ca tovarășul meu de joacă să plece din lume în floarea vârstei? Avea doi copii pe care-i diviniza, l-am văzut apărându-i de primejdii și acoperindu-i cu aripile iubirii sale ca o cloșcă. Înalt, bine făcut, cu ochii verzi a avut un sfârșit tragic, răscolitor. S-a dus cu feciorul lui la pădure, după lemne, iar un trunchi uscat i-a căzut în cap fărâmându-i-l. Copilul a stat nemișcat lângă tatăl și a strigat după ajutor până a fost auzit. Puteau să vină fiarele, să se prăvălească văzduhul peste pământ și el nu l-ar fi abandonat în pădure. Oamenii l-au găsit cu hainele pline de sânge și în stare de șoc.
Ne-am rugat ca operația lui să reușească, am sperat într-o minune dumnezeiască până am văzut mașina de la pompe funebre aducându-l acasă.
Văile pe care le cutreiera el s-au umplut de jale, ochii cerului de lacrimi, frunzele colorate ale toamnei l-au însoțit la cimitir...

Vecina care-mi aducea pere și struguri

Început dureros de primăvară. Vecina care-mi aducea pere, struguri și vești din sat a murit ieri. Văd poarta deschisă, doliu la ușă, coroanele pe prispă și nu-mi vine să cred! Când veneam de departe și era sănătoasă, stătea pe canapeaua de la poartă, acum s-a dus!
Îmi este dor de ea de-acum. Nu am apucat să-i ofer o floare și un mărțișor, simboluri ale primăverii. Nici măcar nu ne-am spus: „La revedere!”
 De ce stă atât de cuminte în sicriu când a iubit lumea și viața și a muncit pentru copii și nepoți? Are o casă așa de frumoasă și pleacă într-una rece, umedă și întunecoasă!
 Mi s-a întâmplat de multe ori să plec de la cineva drag și când îmi luam rămas bun să-mi spună: „De ce pleci? Deja mi-e dor de tine!”
Câți oameni au plecat din universul copilăriei mele! Uneori vorbesc cu ei în vis, iar când mă trezesc realizez că în același timp cu moartea lor, a murit puțin din mine...
Lumea nu este a celui care o calcă în picioare, ci a celui care o cucerește cu sufletul! Îmi voi aminti de ea, de câte ori se vor coace perele și struguri și îmi voi imagina coșul plin cu cele mai frumoase fructe venind spre mine!
Copilul etern din sufletul meu a rămas, dar nu-i luați lumea în care s-a format, vă rog!