sâmbătă, 22 aprilie 2017

Ne englezim? Ne italienizăm? Ne înstrăinăm?

Europa a devenit un oraș imens în care ne plimbăm în voie. La Paris, la Viena, la Roma auzim pe străzi vorbind românește. Este firesc ca aceste vizite și relațiile de lucru cu oameni din alte țări să ne inspire pozitiv, dar este dureros când ne înstrăinează de tot ce era mai cald în fondul nostru sufletesc.
„Știi, mai bine vorbesc despre vreme, îmi spune o prietenă. M-a tras cineva de limbă despre o problemă de serviciu, mi-a scăpat o apreciere negativă despre cineva și i-a trasmis urgent. Mă simt penibil. Nu am spus neadevăruri, dar X a ieșit trântind ușa și reproșându-mi că vorbesc de ea. Nu m-am murdărit într-atât să-i spun și ce a zis cel care mă instigase.”
Stăm alături. Vreau să o fac să zâmbească, încerc să-i spun ceva vesel, iar ea-mi răspunde ironic:„Cam cald azi pentru luna martie, nu ți se pare?”
Ne englezim, ne italienizăm, ne înstrăinăm nu numai când ne frica să ne exprimăm sentimentele sau opiniile și ne rezumăm să vorbim despre vreme pentru a umple tăcere, ci și când nu ne facem timp pentru cei dragi, trăind după principiul: „Timpul înseamnă bani!”
Nimic nu este mai prețios decât momentele în care vorbești cu cei dragi, te plimbi cu ei de mână prin oraș, îi privești în ochi, iar ei înțeleg ce mult înseamnă pentru tine! Poți să taci în acele clipe binecuvântate, chipul care radiază de fericire va vorbi în locul tău!
În relațiile socio-profesionale suntem reci, atât de reci, încât dacă am fi umani ne-ar știrbi din reputație!
Exemplele pozitive sunt rare. Eram în stație și un domn, mare patron al industriei lemnului din zonă, domn la propriu și la figurat, a oprit să mă ia la ocazie. În spate era o mămică tânără cu un copil:
-Este nora dumneavoastră, am întrebat zâmbind?
-Nu. Este soția angajatului meu. A fost cu copilul la spital și astăzi au ieșit. Nu a avut cine să-i scoată și m-am dus eu.
Știu demult că se poartă cu angajații de parcă ar fi propria sa famillie și asta mă umple de duioșie. Este uman, învârtește milioane de euro, dar mă vede în stație, își amintește cum împărțeam autobuzul în comunism! El a rămas român, român până-n străfundul sufletului!
A lucrat mult în străinătate, la arabi și la ruși. Se spune că o rusoaică, medic de profesie, s-a îndrăgostit nebunește de el, iar el nu i-a spus că este însurat. Aici nu știu ce să spun...O fi român, n-o fi român?
Dacă ceilalți muncitori trăiau în colonie, el a ajuns șofer pe mașina directorului datorită doamnei și locuia într-o vilă. S-au terminat lucrările, a trebuit să plece. La două luni a venit rusoaica după el. A luat-o de la aeroport și a cazat-o la un hotel, în munți. Ea nu mai pleca și i-a spus că ar face orice să rămână împreună. Abia atunci el i-a spus că este însurat...Rusoaica a plecat plângând de unde am venit.
-Știi, pe aeroport ne curgean lacrimile la amândoi. Ne-am strâns pentru ultima oară în brațe și de-atunci nu ne-am mai văzut. Am fost un porc, nu, atât față de ea, cât și față de nevastă-mea?
Mie mi se pare că este român și în puterea pe care o are de-a-și recunoaște trecutul și de a-și asuma o relație, fie ea și clandestină.