Îmi place adesea să-mi urmăresc foștii elevi pe rețelele de socializare: să mă bucur când îi văd frumoși, încrezători, fericiți în pozele de la nuntă sau la botezul micuților.
Radiez de fericire când aflu poveștile lor de iubire și văd că se potrivesc în tot și în toate.
Povestea lor, o iubire cu năbădăi care părea fără sfârșit. El, grăsuț și frumușel, ea slăbuță și plină de farmec. De dragul ei a început cura de slăbire. Trecea o lună, ea era-n brațele lui de parcă ținea trofeul iubirii veșnice.
Peste câteva zile pozau singuri și nefericiți. Mă durea pe mine când se despărțeau, dar nici nu apucam bine să fac săpături să aflu, că sentimentele îi aduceau iar împreună. Nu puteau sta unul fără celălalt!
El o ardea în privirile sale, ea se topea în brațele sale puternice, bărbătești.
Am crezut că jocul nebunesc al iubirii lor va dura mai mult așa, până când se vor cuminți și vor trăi alături până când moartea îi va despărți.
Din iubirea lor pătimașă eu citeam doar fragmete. Nu știu cum a fost, nu știu cum a ars totul cu vâlvătaie puternică, dar nu am văzut decât cenușa și am simțit amărăciunea că nu a rămas nimic din investiția lor de miliarde de minute de sentimente...
El, era în costum de mire, iar mireasa, o străină, nu cea pe care mi-aș fi dorit să i-o văd alături.
Fata noastră era singură, la fel de elegantă, feminină, delicată.
Undeva, unul dintre ei a scris:„Am pierdut tot”, iar cineva i-a răspuns: „Nu-i adevărat! Încă nu ți-ai pierdut viața!”
Am căutat poze cu ei împreună și pe un profil și pe celălalt. Dispăruseră. Poate că nici nu-și mai vorbesc și trec unul pe lângă celălalt ca doi străini...
Și uite așa, la început de primăvară cu năbădăi, am citit finalul poveștii lor de iubire: final cu cenușă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu