Vinul omeniei

Am crescut sub ochii și ocrotirea lui, a vecinului cu păr roșcat, vorba dulce și sufletul, vin al omeniei și al împărtășaniei bunătății. Nu l-am auzit vreodată certându-se cu cineva în public. Cred că detesta să se certe și lăsa bucuros de la el, numai să fie pace între oameni.
 Cel mai mult îmi plăcea când venea cu mașina de la serviciu acasă și oprea să mă ia de pe drum: de la școală (mergeam trei-patru kilometri pe jos, fie iarnă, fie vară) sau de la magazin.
P.zâmbea și îi plăcea vinul. Eu, copil crescut și în palmele sale, mă duceam adesea să le duc ceva sau să le cer ceva. Era vremea în care aș fi dorit să se petreacă o minune și să mă trezesc mare, de aceea îmi plăcea când oamenii mari mă tratau pe picior de egalitate. Și acum mi-aș dori minunea, dar în sens invers...
Strigam la poartă, încercam să-mi îndeplinesc misiunea de sol și să plec:
-Nu se poate să nu vii la noi în casă, îmi spunea el.
Mă lua protector de umăr:
-Nevastă, două pahare de vin și o prăjitură, că uite cine a venit la noi!
„Ce importantă mă consideră de vrea să bea vin cu mine, îmi spuneam! Acasă, când vine cineva în vizită, mi se spune să nu mai stau în gura celor mari sau când vreau să zic și eu ceva, sunt readusă la tăcere cu o replică similară, de aceea îmi doresc să cresc...”
-Uite bem vin Beciul Domnesc pentru niște fețe boierești ca noi!
Mă simțeam nobilă, puternică, frumoasă, cum vedeam domnițele prin filme. Neobișnuită cu gustul, goleam paharul de dragul vecinului, pentru că în timp ce sângele strugurilor îmi pătrundea în corp, îmi creșteau aripi până la cer.
Eram haiduc, deși femeie copil. Încălecam pe calul negru imaginar, luam de la activiștii de partid bogățiile să le dau țăranilor care munceau pe câmpuri, mă ascundeam de miliție, fulger eram și trănet pe codrii de brad...
Acesta era motivul pentru care mă duceam cu drag la vecinul P și îmi aminteam la ce eveniment important din viața lui mi-a oferit primul pahar.

Să bei un pahar în cinstea mirelui!

Vinul îmi îmbogățea imaginația. Mă făcea să trăiesc aievea scene pe care le citeam în cărți. Dueluri de iubire, iar eu eram domnița, lupte cu spada cu trei-patru adversari în același timp și eu câștigam...
Eram acolo în mijlocul mulțimii. Era iarnă. Pe zăpada din fața casei s-a încins o horă. O femeie durdulie s-a împiedicat și a căzut trăgând după ea jumătate din jucători. P era mirele. Floarea albă din pieptul său înghețase și era ninsă. M-a luat părintește în brațe, iar eu m-am simțit în centru atenției:
-Mă însor. Nimic nu va mai fi ca înainte. Nu vrei să ciocnești un pahar cu mine?
Aveam 11 ani. Am luat paharul, l-am ridicat în cinstea lui, i-am urat toată fericirea din lume și l-am golit din două înghițituri. Nu știam să beau. A plecat vesel la ceilalți nuntași, dar începuse cu mine...

Mor eu?

Vecinul cu păr roșcat este foarte bolnav. Respiră greu și se internează regulat la sanatoriu, cu toate acestea când mă duc cu mama să-i facă injecțiile nu uită clasicul:
-Nevastă, un pahar de vin pentru vecina!
Parcă nu mai are niciun haz. El nu mai bea, mama nu bea, nevasta lui își șterge pe fruriș o lacrimă... Îmi înmoi numai eu buzele de dragul lui.
-Mor eu?
-Sigur că nu mori. Ce-ai pățit?
-Ba m-am apropiat de moarte și voi vreți să mă încurajați. Credeți că eu nu știu? Înainte stăteam către ieșirea din sanatoriu, peste o lună m-au adus mai aproape de camerele unde bolnavii sunt conectați la aparate. A mai trecut ceva timp, m-au adus și mai aproape de camera de gazare. Acum sunt în anticamera morții. În ziua în care mă vor băga în camera aceea voi ști că nu mai am mult de trăit! După ce nu oi mai fi eu, să mai veniți pe la nevastă-mea! Să nu o lăsați singură între străini!

Vinul vărsat în memoria lui

Stau în curte înmărmurită de durere. Este curtea în care am fost primită, ajutată, omenită. Din casă scot un bătrân pe care nu-l cunosc. Unde este vecinul vesel cu părul roșu? Moartea l-a îmbătrânit postum fiind nedreaptă cu el și cu noi! Am trimis la spital un bărbat în floarea vârstei și ne-a adus un bătrân slăbit, palid, cu părul complet alb.
Cineva împarte covrigi și pahare pline cu vin și țuică pentru el. Eu aștept să apară de undeva(căci cel din sicriu mi se pare un străin) și să spună:
-Nevastă, adu două pahare și o bucată de prăjitură că uite ce oaspete de seamă avem!
Minunea nu se întâmplă. Vărs ușor multe picături de vin pentru sufletul său și mi se pare că îngrop un străin.
Poate că el ne privește de undeva de sus și râde văzând cum ne uităm noi cu ciudă la bătrânul din sicriu.
Nu înțelege de ce-l urâm atât pe bietul om. Ce el a vrut să moară?