Uneori ne este frică de fericire...

Uneori ne este atât de frică de fericire, încât fugim de ea cât ne țin picioarele, traversând bulevardele aglomerate ale vieții fără să ne sigurăm și sfârșind  prin a fi spulberați de un bolid apărut din senin!
 Fericirea ne aleargă strigându-ne pe nume:
-Nu mai fugi, am ceva pentru tine! De ce ți-e frică de mine?
În goana nebună de a scăpa, alegem să ne refugiem în brațele nefericirii...
Zeci de alegeri greșite în viață au însemnat lacrimi amare, dar dacă lacrimile au spălat sufletul de zgură și ne-au făcut mai buni, timpul irosit nu se poate lipi la loc.
Cel mai mult ar trebui să ne doară momentele dăruite celor care nu au meritat. Imaginați-vă că ați făcut cuiva cadou o vază de lux din cristal, iar el a aruncat-o prefăcând-o în țădări și a rămas în mână cu un ciob.
Nu un ciob din vaza de lux, ci a ales singur un ciob simplu de sticlă...
Fericirea nu există acolo unde darurile nu sunt prețuite fiindcă domnește suprema îmbuibare. O vază de lux pentru cineva care sparge totul este refugiul acela din calea fericirii în brațele nefericirii...
Nu putem alege pentru cei din jur, nici pentru cei dragi și apropiați, nu le putem impune binele, dacă ei doresc răul!
Pentru fiecare, copacul vieții sale face alte roade, unele pot fi dulci, altele acre sau amare, unii preferă rolul etern de martir, alții de învingător sau se furișează în vârful picioarelor prin propria viață ca să nu deranjeze...
Oricât am fi de discreți, ciocnirile în viață sunt inerente fiindcă ne intersectăm cu atât de mulți oameni!
Este primăvară. Fericirea este risipită peste tot, în grădinile înflorite, în pădurile verzi. Ea ne cheamă pe nume și ne imploră să o descoperim în lucrurile mărunte. Ne este așa de frică să fim fericiți, încât alegem să ne refugiem în brațele tristeții???