Mai bine să pui un buchet de flori în două mâini vii, decât să-l așezi pe un mormânt!!!

Bătrâna noastră prietenă se afla la răscruce de drumuri. Era un prieten de nădejde care ne aștepta mereu cu masa plină și ne bucuram de toate roadele din grădina ei. Imaginați-vă două fete cucuiete călătorind de la București la Ploiești sau cutreierând ambele orașele cu treburi, cu examene și poposind la protectoarea lor de suflet.
Înfometate, însetate, obosite știam că acolo vom găsi tot ce avem nevoie: o gustare, primele smochine zemoase din grădină, roșii proaspete și castraveți, covrigi abia scoși din cuptor. Ne-o imaginam stând mereu acolo, în căsuța de lângă gară și asteptându-ne...N-a fost să fie veșnică, iar noi să putem fi recunoscătoare pentru ce am primit!
Se purta atât de frumos cu noi! Am crescut, iar activitățile cotidiene ne-au acaparat timpul. Am auzit ca prin vis că este bolnavă și nu ne-am dus. Am amânat zi după zi, sperând că se va face bine! Nici despre înmormântare nu am aflat la timp și nu știm nici măcar unde i se află mormântul.
-Dac-ai ști ce mă doare că nu am vizitat-o cât a fost bolnavă, îmi spune sora mea! Știi când am dormit la ea și s-a trezit în zori să ne facă micul dejun și cafea? Doamne, cum am putut fi așa de nerecunoscătoare! Regret toată viața că nu am fost să o vedem!!! Știi să stabilim o zi, să ne ducem cel puțin cu un buchet de flori la mormânt.
Nu știm nici măcar unde este îngropată...
Răul a fost făcut, de aceea, am hotărât cu sora mea să nu mai lăsăm nicio faptă bună nerăsplătită, fiindcă uneori poate fi prea târziu, mult prea târziu!!!
Ce bine ar fi fost să punem în mâinile crăpate de munca din grădină, în acele palme iubitoare și pătate sau asprite de bătrânețe un buchet de flori! Mi se pare mult prea nedrept să-l așez pe un mormânt, când aș fi putut să umplu o inimă de fericire!