duminică, 6 martie 2016

Cel puțin o dată-n viață te crezi nemuritor...


-Tati, tati, eu cred că sunt nemuritor, spune copilul frumos cu ochi migdalați, încântat de descoperire.
-Cum ai ajuns la concluzia asta?
-Păi am căzut de pe bolta de vie și n-am murit, mi-am rupt mânuța și n-am murit, m-am înecat cu o coajă de măr și cu bomboane și nu am murit! Ce zici de asta? Nu-i așa că sunt nemuritor?
Sunt timpuri când nenorocirile se succed cu o viteză amețițoare lovindu-ne din plin și nu murim. Este acolo o mână puternică pe care o simțim cum ne ferește, cum ne apără, cum ne ridică pentru ca rana să nu fie fatală...
În astfel de momente, copilul crede în puterea magică a nemuririi sale, în timp ce omul conștinetizează fragilitatea sa. Copilul are puterea să spună:„Sunt nemuritor!”, în timp ce adultul șoptește: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai salvat din nou, dar va veni ziua în care...”
Să te crezi nemuritor mereu înseamnă să te păcălești singur, să lași multe lucruri nerezolvate, să te războiești cu condiția ta de muritor. Din când în când avem nevoie să uităm faptul că vom lăsa totul și vom pleca spre o destinație necunoscută...
Cei care se cred mereu nemuritori comit greșeli pe care nu le regretă, rănesc oamenii din jur, fără să stea pe gânduri, au impresia că sunt la cârma omenirii și își impun autoritatea, nu sfârșesc niciodată lucrurile pe care le încep, ci se încred într-o himeră. O dată-n viață poți crede că ești nemuritor, a doua oară este deja prea mult!!!