duminică, 26 martie 2017

Atunci când bunătatea are identitate, chip, dar nu i-ai strâns niciodată mâna...

În zilele noastre, bunătate gratuită rar întâlnești. Monedă de schimb, ea funcționează după legea lui OM:„Ești om cu mine, sunt om cu tine”, adică ești bun cu mama ta, cu copilul tău, cu soțul tău (aplicând principiul când merită), cu un prieten căruia îi ești dator.
Poți fi și un bun coleg, gata să-l ajuți, să construiești relații la serviciu pentru ca locul de muncă să devină mai suportabil.
Să fii bun cu cei cunoscuți poate fi o strategie: imaginea publică trebuie să fie ireproșabilă. Tocmai de aceea se întâmplă ca unii să fie buni în societate și răi în familie pentru că acolo nu sunt văzuți.
Am cunoscut pe cineva care este de o bunătate molipsitoare cu oameni aflați la sute, mii de kilometri distanță și nu are nevoie de imagine pentru că și-a consolidat-o deja. El este atât de bun în mediu virtual, încât îi invidiez pe cei cărora le aparține.
Dacă ajută, împacă, încurajează și iartă oameni pe care n-o să-i întâlnească niciodată, mă întreb câtă fericire răspândește în jur!!!
Cu siguranță că-i tratează regal pe cei pe care-i iubește. Ai lui nu pot fi altfel decât niște oameni prea răsfățați.
Cum a fost? „M-am supărat ca văcarul pe sat” și i-am reproșat vrute și nevrute. Nu mi-a răspuns cu același ton, ba a încercat să mă împace și să mă facă să înțeleg că nu este corect ceea ce fac. Nu i-am mai vorbit, deși mă durea ceea ce făcusem, îmi era și rușine de finețea lui, dar el continua să comunice cu mine ca și cum nu s-a întâmplat nimic și trecuse cu vederea momentele mele de rătăcire.
Nu știu dacă va citi aceste rânduri, cert este că eu mă înclin în fața bunătății pe care o știu acolo, undeva, departe, la butoane. Are identitate, chip, dar nu i-am strâns mâna niciodată...