Cumpenele sufletului meu

 

Nu vreau să o pierd pe mama!

Sângele care țâșnește din mama ne sperie. Eu tac, sora mea cea mică se pierde-n ochii mei cerșind o încurajare. O asigur că este bine, deși inima mi se face mică, atât de mică, încât nu cred să mai poată pompa lichidul vital în corpul meu.
Dacă este prea târziu pentru mama, nu mă voi ierta niciodată, fiindcă pentru mine a amânat operația.
-Ești în sesiune. Cum să te las cu toate treburile?
Și nu m-a lăsat. A muncit în soare, la fân, grădina ei este cea mai frumoasă din sat, a făcut de mâncare și ne-a ținut casa ca un pahar. Nu ne-a lipsit  nimic și nu și-a permis să zacă. Poate că a mers sprijinindu-se de pereți, dar la întoarcere am găsit mâncarea caldă, focul făcut și masa pusă.
Țin în mână probele pe care trebuie să le duc la laborator și nu mă pot stăpâni din plâns. Nu-mi pasă că mă vede lumea, suspin în mijloacele de transport în comun și mă bucur că nimeni nu mă întreabă ce am, căci aș plânge în hohote. Sper să nu...Aș muri dacă mi s-ar spune că mama are...„Doamne, te rog în genunchi să-i mai dai zile să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, să îi cer iertare pentru greșeli, să o răsfăț după cum merită și să-i fac cadouri!Doamne, nu pot să o pierd pe mama! Ce ar fi viața mea fără părinți?”
Stau pe holul lung și gri al spitalului, iar mama nu mai iese din operație. O țin acolo de trei ore. „Doamne, ai grijă de mama te rog! Știi că are probleme cardiace, iar anestezia este puternică, întărește-o pentru noi! Fără mamă nicio casă nu mai are haz, parcă își pierde jumătate din suflet!” Alături îmi stă mătușa mea.
-Va fi bine! Nu mai sta așa îngândurată, îmi spune!
La orizont apare domnul doctor Mihăiescu. Am fost profesoara băiatului dumnealui doi ani, dar de cîte ori mă vede și mă poate ajuta o face.
-De ce sunteți așa de supărată?
-Știți mama este în operație și nu mai iese. Aș vrea să știu ce se întâmplă.
Iar domnul doctor deschide ușa, aruncă o privire, se-ntoarce și mă bate pe umăr:
-Totul este sub control. O cos. Peste câteva minute va ieși.
Pe mama o scot pe targă. Este așa de albă, semiconștientă. Pare atât de fragilă, dar eu i-aș săruta mâinile de bucurie că a scăpat, mâinile ei muncite pentru noi și mâinile doctorilor care au operat-o și ne-au redat-o. Când se va trezi,  pot să-i mulțumesc pentru că mi-a dăruit viața, mi-a vegheat copilărie, a fost cel mai exigent critic al meu și nu m-a lăsat până nu am mers la facultate!

Neastâmpăratul tata

I se spunea Țăndărică pentru energia debordantă și pentru faptul că nu ar fi stat o clipă locului. Aș zice că s-a născut muncit și așa va închide ochii, fiindcă și la 85 de ani se ducea la fân și la coasă. Acum are 90, dar se scoală dimineața și are grijă de animale.
Într-o zi, pe o căldură caniculară, a început să râdă din senin, apoi să i se încurce vorba. S-a așezat în pat și m-am îngrozit când am văzut că i s-a strâmbat gura. Tata, care nu a zăcut în viața lui decât de două sau trei ori, era cât patul acum.
-Nu vreau să plec! Cine mai are grijă de animale, spune inteligibil ajutându-se de semne.
Medicul de familie îi explică faptul că orice clipă pierdută îl va costa enorm. Anunțăm salvarea și îl îmbrăcăm.
Aș plânge de aș inunda pământul, dar nu vreau să mă vadă. Îl urcăm în salvare și implor cerul să-i permită să vină înapoi. Nu se poate altfel pentru că și lui trebuie să-i mulțumesc pentru că mă plimba cu mașina când lucra ca șofer, lua oameni la ocazie, iar din bani îmi cumpăra cireșe, suc și înghețată. Din salariul lui am plătit nenumărate taxe de admitere la facultate, fiindcă nu-mi plăcea să tocesc, iar originalitatea era taxată răăău în comunism.
Dumnezeu mi l-a redat pe tata, dar săptămâna trecută a avut o altă cumpănă: zona zoster în regiunea ochilor.
I s-a umflat fața, i s-au lipit ochii și arăta îngrozitor. A orbit instantaneu, iar noi îl duceam de mână la baie.
Creatorului i s-afăcut iar milă de noi și l-a adus sănătos de la spital.

Mulțumiți-le părinților în fiecare zi!

Este posibil să plecăm la muncă, iar la întoarcere să nu ne mai găsim părinții în viață. Cum ne simțim, dacă am plecat din repezeală și nici măcar nu ne-am luat la revedere și nu le-am spus ce mult îi iubim și cât de importanți sunt pentru noi? Dragi cititori, noi, cei care avem părinți, suntem binecuvântați, de aceea să le aducem mulțumire și dovezi de iubire zilnic. Căci ei ne sunt dăruitorii vieții și scuturi vii în fața morții, rădăcină înfiptă în pământul natal și brațe ridicate spre cer când se roagă pentru noi.
PROVIDENT ne provoacă să fim recunoscători față de părinții noștri și să le adresăm mesaje pe care să le postăm pe Facebook cu tag către pagina  Mulțumesc Părinților , însoțite de hashtagul #multumescparintilor, iar prin tragere la sorți se oferă trei premii în valoare de 500 de lei.