luni, 20 martie 2017

Cool la pas prin București

București, orașul studenției mele.

Doamne, ce tânără și plină de speranțe eram pe-atunci! Spre deosebire de alți colegi care aveau buzunarele pline de bani, portofelul meu era îndesat de speranțe. Eram prea săracă pentru luxul orbitor din Romană, dar sufletul îmi era așa de răbdător, încât mă bucuram că sunt acolo și că am câțiva bănuți cu care să-mi cumpăr un pateu cu brânză și ciuperci și un iaurt sau un suc de la dozator. Mult timp Cărtureștiul mi-a fost interzis. Mi se părea că o să mă oprească la intrare cineva și o să mă întrebe: „Câți bani ai dumneata de îndrăznești să intri aici? Doar așa să-ți clătești ochii, nu merge!”
Locurile studenției mele mă atrag în orice anotimp. Picioarele știu deja drumul, sufletul se întristează când constată că plăcintăria s-a desființat, iar de aici puteau să-și cumpere ceva și studenții săraci, ochii urmăresc traiectoria unei frunze îngălbenite de vreme care s-a desprins de copac, sau mâna înlătură fulgii de zăpadă de pe gene... La Cărturești mă răsfăț copios. Stau mult printre cărți, le răsfoiesc, le mângâi cu palmele recunoscătoare față de truda autorilor și nu mă las dusă mult timp din împărăția lor. Timpul se oprește între rafturile cu cărți. Târziu trec la ceaiuri. Le adulmec parfumul, închid ochii și mă revăd la masa de lucru, cu o cană de ceai fierbinte scriind. Ideile mi se dizolvă adesea în ceai și în cafea. Ca un copil care a avut jucării de la numărai pe degete, mă opresc și la jucării. Și după cum în viață sunt atâtea scări de urcat și de coborât, la fel prin oraș și prin magazine...
Ce m-aș face să străbat locurile dragi din București pe tocuri sau cu o încălțăminte care să mă strângă și să-mi facă bașici la picioare? Orice călătorie este un drum de documentare, de inițiere. Îmi place să mă inspir din realitate (dură, amară, așa cum este), de aceea adeseori hoinăresc în căutarea poveștilor de viață, a chipurilor expresive și a galeriilor variate de suflete!
Uneori alunec ore în șir pe străzi lăturalnice sau bulevarde punând sub microscopul observației tot ce mișcă: un copil care mușcă pofticios dintr-un covrig, o buburuză ce stă la soare, un bătrân care abia se mișcă, o cerșetoare care-și ciupește discret copilul să plângă pentru a obține mai mulți bani...
Întotdeauna când pornesc în expediția de colecționare a materialelor de viață port Pantofi sport pentru femei ECCO COOL.
Și în timp ce picioarele mele se destind beneficiind de 360% respirabilitate și fiind ferite 100% de umezeală, revăd cu ochii minții două fete cucuiete traversând bulevardul. A plouat torențial, iar în mijlocul trecerii curge un râu învolburat. Apa le fură papucii, iar ele aleargă cu tălpile goale printre mașini să-i recupereze. Lumea este magnetizată de tinerețea, prospețimea și frumusețea lor. Poate era o lume mai bună sau tinerețea te făcea mai iertător, cert este că acum m-aș înroși să rămân fără încălțăminte pe trecerea de pietoni!
Pantofii aceștia  ECCO COOL mă fac sigură pe mine fiind comozi și eleganți și având grijă de picioarele mele. De ce se simt în ei picioarele mele ca-n sânul lui Avraam?
1) Materialele din care sunt făcuți sunt cele mai bune.
2) Fețele exterioare din piele nu se deteriorează și acționează ca niste scuturi pentru degete. Acestea nu pot fi rănite de pietre, de contactul dur cu scările metalice sau din beton, de un pas greșit.
3) Căptuțeala delicată este un răsfăț pentru picioarele suprasolicitate, în plus asigură o respirație naturală a acestora.
4) Încălțămintea atenuează șocurile.

Fără turul unui Mall, o vizită la Muzeul Satului și o plimbare în Herăstrău, vizita mea la București nu are haz.

Numai cine nu a intrat în toate magazinele dintr-un mall nu știe câtă nevoie ai de o pereche de pantofi comozi pentru o asemenea întreprindere îndrăzneață. Îmi place să „iau pe inventar” toate mărfurile, chiar dacă nu cumpăr, să văd ce a apărut nou, să compar prețuri, să fiu un om informat. De la parter, la etajele superioare parcurg zeci de kilometri. Revin în magazine de două-trei ori, probez, urc, cobor, străbat ca la maraton. După acest periplu simt nevoia să mă opresc la o terasă și cu o cafea bună și o prăjitură să admir fețele oamenilor.
Unele sunt la fel de extenuate ca a mea după „cucerirea Everestului”.
Nu poți face în aceeași zi drumul la mall,vizita la Muzeul Satului și plimbarea prin Herăstrău din cauza limitelor de timp și de loc și pentru că „afacerile” nu se pot amesteca simultan cu frumosul (unii se încăpățânează să rămână raționali în afaceri, să nu pună un strop de suflet în ele să nu le piardă, dar asta-i o altă poveste...).
Ador lebedele din Herăstrău, trandafirii, lacul, fericirea copiilor, a părinților și a bunicilor! În general prin parcuri se face risipă de fericire. Lacrimile sunt cauzate de răsfăț: nu i-a cumpărat jucăria pe care și-o dorea sau nu l-a lăsat de zece ori în mașinuțe...
În orice caz, în parc mă molipsesc de fericire, iar la Muzeul Satului simt cum rădăcinile mele din pământul acestei țări devin mai puternice.