joi, 30 martie 2017

Atunci când orgoliul anulează recunoștința...

Ideal ar fi ca omul să-și inscripționeze recunoștința pe stâncă și resentimentele pe nisip. Brațul acela întins când erai pe punctul de a fi înghițit de apele vieții, nu ar trebui să fie uitat niciodată!
Mâna aceea alinătoare așezată pe fruntea înfierbântată de gânduri, merită toată prețuirea din lume.
Este posibil ca omul care ne-a salvat de la moarte în momentul crucial al vieții, să fie nepăsător cu noi în altă împrejurare similară sau  să ne  lovească puternic intenționat sau involuntar.
Niciodată, dar niciodată orgoliul și furia nu ar trebui să ne orbească și să ne determine să-i anulăm meritele de salvator și recunoștința care i se cuvin pentru acest fapt.
Heraclit spunea că: „Este imposibil să sărim de două ori în acelaşi râu. Chiar dacă intrăm în aceleaşi râuri, în ele curge întotdeauna o altă apă.”
Oamenii au toane și priorități care se schimbă, de aceea nu le putem pretinde să ne ajute mereu.
De fapt de înseamnă să fii recunoscător? Să admiți că un om ți-a rupt o frântură din timpul, din sufletul, din puterea lui, când aveai cea mai mare nevoie și ți le-a oferit ca să prinzi puteri și să poți merge mai departe. Să primești darul divin cu toată deferența pe care o merită. Să-i oferi donatorului un loc de cinste în inima și în mintea ta, chiar dacă pe viitor te va nedreptăți în vreo împrejurare.
Să-i mulțumești neîntârziat și din toată inima și să încerci să oferi mai departe ceea ce ai primit pentru împrospătarea umanului din noi.
De momentele acelea penibile în care orgoliul mi-a anulat recunoștința îmi este rușine, tocmai de aceea am ales pentru ei (nedreptățiții mei cu voie sau fără de voie) liliacul, floarea memoriei.
Să mulțumești celui care își face datoria elegant mi se pare o probă de noblețe, nu o formă de slugărnicie sau de lașitate.
Da, le-am mulțumit părinților pentru viață și educație, profesorilor pentru note, curierilor pentru cadourile pe care mi le-au adus.
Pe viitor, doresc să fiu destul de realistă ca orgoliul să nu mă mai orbească, iar recunoștința să înflorească din belșug în sufletul meu!