miercuri, 29 martie 2017

Nu-i permite fricii să te paralizeze!

Matei arată cu degețelu-i roz păianjenul negru, fuge și începe să plângă:
-Mă papă, mă papă!
Mai trece puțin, iar mingea cu care jucăm fotbal pică într-o tufă de urzici. Nici nu apuc să-i spun bine, că întinde mânuțele și se umple de bășicuțe.
-Câte pelicole aici, la tine. Plante calnivole. Ched că mi-au păpat deja călnița.
Încerc să-l inițiez în viața de la țară și să-l învăț lucruri elemementare: spinii înțeapă, albinele introduc acul cu venin, iar locul respectiv se umflă și devine durereos...
-Hei, Matei, eu am crezut că ești „Mateică/Fără frică”, dar se pare că ești „Mateică/Mare frică”.
Mă privește cu ochișorii săi negri, pătrunzători:
-Să nu mai faci glume de-astea cu mine, niciodată! Ai glumit nu? Cum să fiu eu „Mateică/Male flică?”
 Principiul frica păzește bostana se dovedește funcțional din copilărie, chiar dacă nu ne place să recunoaștem. Frica este bună fiindcă reprezintă forma circumspectă a manifestării înstinctului de supraviețuire.

Frici puerile

Copil fiind mi-am petrecut mult timp pe dealurile și izlazul satului. Stăteam cu oile, aduceam vaca de la văcărie, mă duceam după apă de la fân, de pe pășunile pierdute sub poalele codrilor. Copilăria mea a fost marcată de fobii puerile și de fobii provocate de iresponsabilitatea altora.
Prima frică puerilă a apărut când răsfățată fiind plângeam mult și din orice să mi se facă pe plac. Mama a avut o idee:
-Ciocănitoarea! Te ia ciocănitoarea dacă nu ești cuminte.
Auzeam zgomotele făcute de ea din casă, când curăța mărul tămâios de viermișori. Ecoul loviturilor amplificate de trunchiul bătrân al pomului mă făcea să tremur de teamă.
Deși nu știam cât de veninos este un șarpe, când l-am văzut pe primul am rupt-o la fugă. Un lucru este cert, nu am lăsat niciodată să mă paralizeze frica în momentul în care trebuia să mă apăr, ci am acționat fără frică să supraviețuiesc.

 Nu mușcă, se bucură la tine!

Iată-mă venind de la școală, pe drumul public, pe jos 4 kilometri. Nu ni se puneau la dispoziție microbuze pe-atunci. Un câine ciobănesc, cât un vițel aleargă de la turma ce paște pe marginea șoselei și se repede la mine în piept. Nu mă las doborâtă și țip cât pot de tare. Rog ciobanul să vină să-și ia câinele să nu mă facă bucăți, iar el râde:
-Nu mușcă, se bucură la tine și se joacă!
Uniforma îmi este deja sfâșiată de ghearele lui ascuțite, iar ciobanul continuă să-și bată joc.
Peste trei zile, fratele specimenului duce văcăria de la pășune în sat, iar eu sunt trimisă la pâine. O vacă dă din coarne la mine. Îl întreb dacă împunge. Râde și spune ceva bâlbâit. Am timp să rup un băț destul de gros dintr-un pom și să fug. Animalul furios vine după mine. Încep cu vaca o luptă pe viață și pe moarte de supraviețuire, iar văcarul privește tâmp spectacolul, deși el este matur, iar eu un copil.
Prezența de spirit m-a salvat, fiindcă animalul pleacă destul de șifonat, dar și eu am urme de coarne pe brațe.
Frica mea cea mare era însă să nu-mi moară părinții și să rămân singură pe lume, de aceea când plecau undeva și întârziau,inima bătea să iasă din piept.

Frica de a vorbi în public

Poate că frica acesta am dobândit-o de când mă certau adulții:
-Taci! Nu te mai amesteca în vorba celor mari și nu mai sta în gura lor!
A fost frica mea majoră, fobia care m-a determinat să amân cât am putut examenele de grad. De când eram elevă, știam răspunsul corect, dar nu ridicam mâna. Învățătoarea știa și mă solicita. Profesorii s-au învățat și ei cu mine, dar le-a trebuit timp pentru asta. Între timp, mă durea și pentru faptul că înghițeam în sec, fiind lăudați alții, în timp ce ideile mele anticipau de multe ori spusele profesorului. În sala de clasă, în amfiteatru, luptam mult cu mine până mă hotăram să deschid gura și să-mi exteriorizez ideile. Am ales să fiu profesor, fără să-mi dau seama câte inspecții și activități vor veni peste mine și de câte ori voi fi obligată să vorbesc în public...
Cu o săptămână înaintea susținerii tezei de doctorat („Etica în comunicarea verbală”) am crezut că mă îmbolnăvesc de frică. Muncisem mult la redactare, era o lucrare bună, dar dacă nu aș fi putut să deschid gura să o prezint în ziua aceea??? Sau dacă mă încurcam??? Am făcut prezentarea și mă trezeam lac de sudoare în mijlocul unui coșmar. Comisia aștepta să deschid gura, iar eu nu puteam să articulez un cuvânt. Nu-mi ieșeau vorbele din gât. În altă variantă, ieșeau cuvintele, dar fără noimă, mă bâlbâiam, mă prezentam ca un patefon stricat.
-Nu lăsa frica să te paralizeze! Pregătește-te, în loc să-ți plângi de milă! Învață prezentarea și repet-o când ești în baie, înainte de culcare și la trezire, m-a sfătuit sora-mea!
În loc să visez că mă blochez, am început pregătirea intensă, iar frica a fost învinsă.
Cititorii care doresc să povestească modul în care și-au învins temerile, pot dona o poveste. Povestea lor devine lecție de viață pentru alții, dar și un euro pentru ajutorarea copiilor vulnerabili, care nu sunt ajutați de familiile biologice.  Prin acest articol, am răspuns provocării umanitare formulate de Blogal Initiative și Dr. Oetker