duminică, 12 martie 2017

Limitări autoprogramate...

Cel mai mare rău pe care și-l poate face omul cu mâna lui constă în limitarea autoprogramată.
Adesea, din comoditate, alegem drumul cel mai simplu, considerându-l și cel mai ușor. Cum aparențele înșeală, constatăm că simplul este în esență foarte foarte complicat.
Trebuie să mărturisesc că am fost și sunt un soi de Ion anapoda. Întotdeauna „Nu ești în stare să...” rostit de un apropiat sau hotărârea colectivă: „Nu vei ajunge.../Nu vei putea să...” m-a îndrâjit așa de tare, încât am demonstrat contrariul. Mai rău a fost mereu cu limitările autoprogramate.
Ca să mă urnesc și să ajung acolo unde mi-este locul și unde merit, a fost nevoie de limitările „avizate” ale celorlalți. Spun avizate pentru că eu eram singură de-o parte, ei, toți, de cealaltă, iar reușita mea părea din start o „luptă cu morile de vânt”. În spatele meu s-au aflat mereu trei-patru oameni credincioși, care au crezut în mine și care, din umbră m-au încurajat. În vacarmul îngrozitor, glasurile care mă declarau capabilă se pierdeau în strigătul dezlănțuit al mulțimii care-mi proclama înfrângerea.
Evident că autolimitarea m-a costat enorm: profesional, financiar, emoțional.
Limitările autoprogramate sunt benefice doar când te opresc să te arunci de pe o stâncă, să încerci să ajungi la soare „fără costum de protecție”, să îți impui să devii matematician, când ai talent literar, iar domeniul cifrelor îți este complet străin...
Nimeni nu-ți poate face un rău mai mare, decât limitele din mintea ta, impuse fie din comoditate, fie de teama de a înfrunta necunoscutul!