marți, 13 decembrie 2016

Nostalgia terorii este patologică


 (Sursa fotografiei aici)
Am trăit decenii sub teroare și eram demni de toată lauda fiindcă rezistam  tăcând sau încurajându-ne unii pe alții. Revolta ne-ar fi costat viața sau libertatea și atunci patologic ar fi fost să nu plecăm capul, riscând astfel să fie retezat. Mai bine cu capul pe umerii, chiar dacă nu-l poți privi în ochi pe cel care te umilește, decât să fii scurtat „cu un cap”!
Este scuzabilă și bulversarea care-l cuprinde pe cel abia eliberat de teroare, căruia nu-i vine să creadă că a sosit clipa mare a izbăvirii. Multă vreme va vorbi șoptit, va pune mâna la gură să nu fie auzit, se va uita în stânga și în dreapta înainte de a afirma ceva.
Va aștepta să fie certat și când își face datoria sau ia ceea ce i se cuvine, considerându-se vinovat de tot ceea ce face!!!
Învățat cu răul, un om care a supraviețuit mult timp sub teroare poate suferi de Sindromul Stockholm.
Percepând răul ca pe o normalitate victima ajunge să-și simpatizeze conducătorul tiran, să-l ajute și să-i ia apărarea uitând tot răul făcut.
Orice devianță comportamentală este scuzabilă dacă se manifestă recent după eliberarea de sub jugul terorii, dar să recidivezi după 10, 20, 30 de ani este deja patologic. 
Cine are nostalgia terorii merită să trăiescă sub ea, dar fără să o impună celorlalți!