sâmbătă, 10 decembrie 2016

Nostalgii de sfârșit de an...

Pe fundul sacului zilelor lui 2016 au rămas câțiva pumni de clipe. Prinși în febra pregătirilor nu avem timp să realizăm cât de repede a trecut. Așteptăm prima zăpadă adevărată, glasul colindătorilor, bradul împodobit, uitând pentru o clipă zicala: „N-aduce anul ce aduce ceasul...”
Ce ne rezervă viitorul nu știm. Soarta nu este în totalitate cum și-o face omul. 2017 poate fi mai bun sau mai rău. În anul care vine este posibil să pierdem lucrurile cele mai dragi și scumpe nouă: oameni apropiați, sănătatea, relații de-o viață...
În anul care a apărut deja la orizont este posibil să ne pierdem pe noi înșine în noianul de lume, să ne sece speranțele și să ni se frângă aripile!
Mi se pare că omul este cea mai nenorocită ființă din univers pentru că are suflet, dar și rațiune. Suferința sa fizică va fi mereu dublată de cea spirituală.
Vremea-și toarce caierul, iar noi îmbătrânim și ne seacă puterile. Devenim asemenea unor jucării stricate.
Zilele curg pe repede-nainte. Încercăm să le oprim cu ființele noastre, cu sentimente, cu fapte bune, cu realizări, dar nu ne putem împotrivi. Valurile nepotolite ale vremii ne-nghit de vii.
Bucuria clipelor de la cumpăna anilor maschează doliul pentru ceea ce pierdem, pentru ceea ce am fost, pentru ceea ce-am pierdut ireversibil. Abia când ne trezim în ianuarie 2017 cu buzunarele goale, din nou la muncă, mai împovărați cu un an realizăm că sărbătorile sunt de fapt iluzii compensatorii pentru ireversibilele pierderi!