Untul, bunătatea supremă din poveste!

Untul, alimentul care conține raze de soare, prospețime de iarbă, susur de izvoare și ecoul cristalin al clopotelor văcuțelor curgând prin albia senină a pajiștilor, aer curat și grăsime de fericire este dorit de către om asemenea bogăției și tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.
România este  împărăția untului, aici născându-se simultan cu produsul tinereții veșnice un adevărat mit al acestui aliment.
Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descrierea Moldovei” afirma că: „ locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele și puind-o într'un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie și Mai. Untul acesta are în sine atâta putere de hrană, în cât când suie oile la munte, întru acea vreme se 'nădușe de multă grăsime. Pentru aceia păstorii cari știu, își opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.” (sursa aici).
Raiul, în imaginația lui Ioan Budai-Deleanu nu poate fi conceput gără ingredientul minune:
„Râuri dă lapte dulce pă vale/Curg acolo și dă unt păraie,/Țărmuri-s dă mămăligă moale,/Dă pogăci, dă pite și mălaie!.../O, ce sântă și bună tocmeală!”(Țiganiada)
Și Creangă cultivă cultul untului:„Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata.” (Soacra cu trei nurori)
Eram copil. Îmi era poftă de unt și citeam până la saturație aceste pasaje „unse cu unt” din cărți. Le consideram comorile mele. Dorul de gustul untului adevărat, de lunecarea sa unduioasă printre buzele deschise și prin esofag, de vrăjile pe care le făcea în stomac, de mă simțeam sătulă toată ziua, mă transformau într-o naivă fără pereche. Credeam că există locuri în țară unde cade unt în loc de rouă și îmi părea rău că nu trăiesc acolo. Să curgă untul în pâraie, ce minune, Doamne!
Plecam de-acasă în zori, mă uitam cu atenție pe albăstrele, cimbrișor de poiană și garofițe sălbatice, sorbeam roua de pe ele, dar în loc de răcoare și aromă nu găseam altceva. Când bunica bătea putineiul o urmăream plină de respect. Era vrăjitoarea care aduna cu lingura mare de lemn untul de deasupra vasului de lemn. Îmi plăcea ritualul. Spectacolul untului pus cu brânză rasă și ou moale, fiert sub mămăliguță fierbinte, mă fascina.
Apoi a sosit vremea margarinei. Copia grețoasă a untului genera repulsie. În prăjiturile de cumpărat, la micul dejun, la televizor, margarina ne invada. Ea și conservele de pește erau produsele minune care ne salvau de la moarte și ne prelungeau tinerețea... Credeam că nu va mai fi scoasă de la guvernare, iar noi vom înghiți tone de margarină și de conserve de pește.
„Nicio masă fără pește! Nicio masă fără margarină!”
Nu credeam să am parte vreodată să mănânc Kerrygol, untul irlandez de poveste, produsul libertății supreme al vacilor irlandeze. 11 luni strâng aceste animale untul căzut în loc de rouă pe pajiștile din Irlanda, iar în 5 minute după ce este scos din frigider și întins pe pâine devine cel mai bun aliment de pe pământ!
Este o șansă să avem parte de unt adevărat. Vremurile grele care „scoteau untul din noi” au trecut.
Acum domnește untul adevărat și treburile sociale merg ca „unse cu unt”.