luni, 25 iulie 2016

Mă jucam muncind


Trăiesc la răscruce de timpuri. Am văzut demolându-se comunismul și am aplaudat ore în șir pentru că percepeam durerea părinților mei. Țărani cooperatori erau obligați să lucreze în toate anotimpurile pe câmpuri, să primească pentru truda lor ruinătoare de sănătate câțiva leuți într-o batistă. Ni se umpluse curtea de vaci și de viței, iar noi nu aveam voie să tăiem una!!!
Exodul pâinii m-a trimis de la 11-12 ani la oraș să aduc alimentul pe care noi îl furnizam tuturor românilor, dar îl primeam pe cartelă.
Am avut jucării puține și îmi erau dragi ca lumina ochilor, tocmai de aceea le-am lăsat intacte sorei mele care a venit la 16 ani după mine. Cuburile cu povești mă fascinau. O rugam pe mama să-mi repovestească de nu știu câte ori Turtița. Ochii mi se umpleau de lacimi când mi se spunea că bătrânii au rămas flămânzi și cu bărbile tremurânde că turtița a prins viață și a fugit, după ce s-a văzut frământată și rumenită. Mă înduioșam iar când povestea continua cu momentul în care vulpea cea șireată o păcălea și o mânca.
Turtița precis era o parabolă despre pâinea din comunism. Acum realizez acest fapt dureros. Bătrânii care munciseră o viață se uitau lung cum le zboară pâinea de la gură, în timp ce activiștii aveau pe mesele lor cozonac. Când rămâneam singură mângâiam turtița fermecată, spunându-i:
-Nu ți-e milă de acești bieți bătrâni, turtiță? Pleci și îi lași să moară de foame?
Îmi amintesc și poezia pe care mi-o recita mama despre tata care a plecat la război și a murit departe de casă, iar copiii se topeau de dorul lui. O puneam să o repete de multe ori și plângeam.
Am avut puține jucării, dar făceam mâncare din pământ, nisip și apă, vorbeam cu florile, cu izvoarele și cu pădurile, uneori îmi țeseam singură povești când cei mari nu aveau timp de mine. Cel mai mult m-am mândrit însă cu păpușa Sânziana. Avea peste 1 metru, rochie lungă roz și diademă, ochi albaștri și păr de aur ca zânele. Îmi era și milă să mă joc cu ea. Mai târziu, sora mea i-a scos brațele, gâtul și picioarele, a tuns-o și a făcut-o să arate hidos.
Acum, aflată la răscruse de generații, Matei, unicul meu nepot, mă transformă în tovarășul lui de joacă și în sac de povești. Știe că pot să inventez și-mi fixează fără rezerve coordonatele: „O poveste cu zombi, mai multe povești cu fantome, hai că poți! Și mai vreau să te întreb ceva. De ce îmi faci tu toate poftele, că știi...părinții la copii nu trebuie să le facă mereu pe plac!”
Chiar așa! De ce i-oi fi spunând eu povești până răgușeșc? De ce petrec cu el pe malul apei zile în șir stând la un foc, făcând întrecere cu pietre, luptându-ne cu zombi, cu fantome și cu balauri închipuiți? El prinde găleți întregi de iluzii, eu le frig. Trecem amândou printre dinți oasele jocului și imaginației.
Vreau să-l țin departe de tabletă și să-l împrietenesc cu natura. Să-l fac bun, înțelegător și generos, să-i permit să mângâie un câine și să se joace cu pisica. Rememorez replica lui când părinții i-au spus:
-Lasă câinele, Matei! Are purici și microbi.
-Și ce dacă. Eu vleau să am pulici și miclobi de la câinele ăsta!
Mi-ar plăcea să-i pot muta un colț din gârla ce curge senin în satul nostru în apartamentul său din București, mai ales că-mi rupe inima cu replica pe care o spune când pleacă:
-De ce stăm atât de puțin aici? Nu-i așa că n-am stat decât o secundă???
De acee îi voi cumpăra nisip kinetic. Matei merită jucării de top din lume, iar nisipul kinetic este ecologic, cu valențe educative mari. Copilul va învăța să modeleze, să construiască, să simtă pământul între degetele sale, să comunice demn cu lumea care-l înconjoară. Firele aurii de rocă sedimentată demonstrează că tot răul din lume se topește la vederea unui copil care se joacă. Micuțul visează să devină constructor campion, să înalțe clădiri în care să locuiască toți care-i sunt dragi, să le umple casa de fericire. Nisipul kinetic este materialul care asigură presocializarea. Fiecare bob dintr-o societate contează, fiecare om se leagă de ceilalți prin ceea ce face.Omul învață de la grăuntele de nisip că este așa de fragil, încât pentru a supraviețui este necesar să trăiască în colectivitate, să se asocieze ca să-și conserve viața! Și firul acela umil de rocă sfărâmată, amestecat cu anumite substanțe devine material de construcție ultrarezistent, la fel cum este și omul care se unește  cu alt om prin altruism, generozitate, înțelepciune, spirit creator.