Se-ntâmplă ca atunci când aflăm că nenorocirea s-a abătut asupra unui cunoscut, în loc să ne exprimăm compasiunea, să spunem cu aer de cunoscător:
-Cine știe ce păcate a făcut. Nu l-a lăsat Dumnezeu nepedepsit!
Și facem acest lucru, chiar când analizând cu microscopul viața noastră, realizăm că Dumnezeu nu ne răsplătește niciodată direct după faptele noastre că atunci ar fi, în mod sigur, vai și amar de noi!
Atunci de ce ne place să aducem în discuție păcatele altora?
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?
|
Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”.
Nenorocirile vin pe capul tuturor mai devreme sau mai târziu, încercările sunt făcute pentru oameni.
Anumite
suferințe vor scoate tot ceea ce este mai bun din noi, așa cum procesele
chimice și tehnologice scot aurul cel mai prețios, iar șlefuirea
diamantelor bijuterii unice în lume.
Este o dovadă de slăbiciune
fără precedent și micime sufletească la superlativ să te bucuri de răul
altcuiva, chiar dacă acela te-a rănit de moarte. Este un soi de bucurie
vinovată, cu atât mai mult, cu cât mobilitatea nenorocirilor care ating
lumea este fără precedent.
Păcatul de a fi preocupat de păcatele altora este unul absurd și dintre cele mai grave, fiindcă neglijăm propria persoană.
|
| | | | | | | |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu