sâmbătă, 23 iulie 2016

Țață instituționalizată



Orice instituție își are țata sau țațele ei. A nu se înțelege  cuvântul de respect care denumește sora mai mare sau femeia în vârstă cumsecade de la țară, ci definiția peiorativă din dicționar „epitet pentru femeia vulgară , lipsită de gust și finețe, mahalagioaică”. De data aceasta, țață este un produs ambisex. Nu exclude genul masculin.
Țața instituției prezintă istoricul fiecărui angajat noului venit pentru a-și justifica notorietatea de țață. Dacă te vede pe stradă sau într-un microbuz, nu ezită să-ți ia interviu țățesc:„Unde te duci? Cu cine te întâlnești? Ce faci acolo? Care mai este viața ta?”
Când o vezi, ocolește-o de departe și spune în gând:„Ucig-o toaca” sau „Drag îmi este omu' nost' când mă-ntreabă unde-am fost...”
Țața instituției trebuie să știe cine cu cine și unde, ea semnează condica bârfelor și informațiilor zilnic, neglijând să semneze condica de serviciu de cele mai multe ori.
Oricât am blama-o, se vede treaba că este indispensabilă, dacă este prezentă în fiecare instituție. Poți apela la servicille unei țațe să se afle că-ți merge bine, să lansezi anumite informații false, să se simtă și ea utilă.
Cine mi-a inspirat acest articol? O prietenă dulce și pusă pe șotii. Ne aflam împreună în mașină când a zărit un specimen țățesc: „Ne-a văzut țața instituției, dragă! Luni să ne pregătim de interviu!”