miercuri, 6 iulie 2016

Religie individuală versus religie colectivă




Religia devine construct social în momentul în care „Dumnezeul meu”, de care vorbea Ieremia în Sfânta scriptură devine „Dumnezeul nostru‟. Între mine și Dumnezeul meu nu există secrete, deoarece omnisciența este unul dintre atributele Sale supreme. El știe când și cum păcătuiesc și nu intervine spre a-mi da o penitență, nici nu mă oprește din a experimenta binele și răul în viață.
„Dumnezeul nostru‟ înseamnă însă judecata publică a celor care sunt păcătoși ca și mine, acceptarea hotărârilor bisericii în ceea ce mă privește.
Dumnezeul meu mă urmează și în închisoare, și în cele mai abjecte medii. El este cu mine, acolo, chiar dacă uneori cred că m-a părăsit. Dumnezeul nostru mă părăsește când am decăzut și am ajuns la periferie. Din punctul de vedere al celor din jur, criminalul, pușcăriașul este un om fără Dumnezeu și merită pedepsit pentru că a făcut Biserica de râs (adică pe Dumnezeul nostru).
Cel mai mare păcat este acela să nu cred în Dumnezeul meu, dar din dorința de socializare să-l proclam pe Dumnezeul nostru. Dumnezeul nostru este mult mai neîndurător decât Dumnezeul meu. În poemul Mâhniri, Arghezi a reușit perfect să surprindă acest aspect.
Din cer, Dumnezeu privește cu înțelegere păcatul din chilia diaconului Iakint:„La el, aznoapte, în chilie,/A-ntârziat o fată vie,/Cu sânii tari, cu coapsa fină/De alăută florentină./Și Dumnezeu ce vede toate,/În zori, la cinci și jumătate,/Pândind să iasă prin perdea,/O a văzut din cer pe ea.”
Iakint face notă discordantă cu adepții Dumnezeului colectiv, care:„Căci pe când schivnicii cu toții/Se pedepsesc amar, ca hoții,/Cu post uscat și ascultare,/Jertfind în săptămâna mare” (Mâhniri, Tudor Argezi).
Drama credinciosului adevărat se declanșează când poartă în suflet Dumnezeul individual și îl exteriorizează prin comportament pe Dumnezeul colectiv: „E trist diaconul Iakint/Și temerile lui nu mint./Fur și tâlhar întru Hristos/El printre frați trecu sfiios./Trupu-i bălan de osândit/Cu pravila s-a răzvrătit/Și, făcând cruci, bătând mătănii,/Se simte stârv între jigănii./Toți sfinții zugrăviți în tindă/Cu acuarelă suferindă,/Ai cinului monahicesc,/Scrutându-l îl disprețuiesc.”